miercuri, 16 aprilie 2014

43. Despicătoarea şi Trolii

6 noiembrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
43. Despicătoarea şi Trolii

     
    Ce poate fi mai poetic decât să te alerge o Despicătoare şi să dai nas în nas cu doi Troli? România este mereu de nerecunoscut, o Ţară între ţări. Dom Camion îl căută mai deunăzi pe V5 şi-l rugă să caute pe internet, că-i trebuie un Troliu. Şi dacă o găsi, atunci să vadă şi de o Despicătoare. Vulpi5, cum aude, se zburleşte tot. De Troli auzise mereu, ba se şi întâlnise cu mai mulţi, făceau pe fioroşii prin genunile pământului dar de fapt erau nişte băieţi buni, cu ochii albaştri din naştere, nu căpătaţi de la reflexele uniformei. Unul din ei, adus de către Vali, o fostă coleguţă de servici, tocmai dintr-o ţară de peste mări şi ţări, este vorba de Nemţia, este cazat acum în biblioteca ce are câteva rafturi speciale pentru cristale şi pietroaie. Se simte printre ele ca la măsa acasă, cu toate că mereu îl văd în alt raft. De, zburdalnic tipul, tot speră să dea peste o trolă. Dar Vulpi5, când a auzit de Despicătoare, vestita Despicătoare ce zboară peste păduri şi spintecă toţi pomii mai înalţi, a înlemnit, fapt ce putea atrage şi mai mult pe Despicătoare. Când am fost în munţii Siriului, la Lacul Vulturilor, Lacul acela fără de fund şi ne-a prins teribila furtună a Despicătoarei, era s-o încurc. Despicătoarea n-a reuşit să lovească însă decât în ţâţânile uşii, pe care le-a topit, reuşind să smulgă astfel uşa şi s-o arunce la cîţiva metri spre lac. A doua zi, pe un timp splendid, când am coborît, unul din zece pomi era despicat de sus până jos, în elice cum se spune. Despicătoarea, furioasă că nu ne-a putut dibui, a făcut cercuri în jurul cabanei, despicând copacii, luându-şi astfel zeciuiala. La ce-i trebuie lui Dom Camion ajutorul Despicătorii? De Troli ce să zic, te mai apără de ciudaţii ce bântuie prin jur, dar Despicătoarea? Pe cine o fi pus ochii pe aici? Să mă caute iar pe mine?
    Mă reped la calculator şi caut Despicătoarea şi Trolii. Îi găsesc. Ba chiar o ofertă bogată. „Oferim echipamente de ultima generaţie”. Măi să fie! Ia te uită, înseamnă că chiar există cerere. A luat-o razna lumea asta! Şi măcar de-ar fi ultima generaţie, dar cine îţi garantează că după asta nu vine şi alta şi mai şi? De când ştiu eu familia mea, fiecărei generaţii i s-a spus că este ultima generaţie de sacrificiu. Şi se pare că n-a fost deloc aşa. Toate generaţiile au fost generaţii de sacrificiu. Ba cumanii, ba pecenegii, ba slavii, bulgarii, ungurii, tătarii, turcii, nemţii, bolşevicii, toţi găsiră pe aici să se învârtă, să amuşine şi să înşface tot ce se mai putea lua. De-aia arată ZONA în halul ăsta. Nici măcar un drum ca lumea nu reuşesc să facă. Ce să mai vorbim de teleferice, împăduriri, înţărcuiri, pază, bilete de intrare, cercetări arheologice făcute de arheologi, protejarea săpăturilor, lapidariu sus la Grădiştea şi nu la Cluj, Deva sau Bucureşti. Şi încă e bine, căci până mai ieri totul se ducea în Viena şi în Buda.
    Despicătoarea - furie şi dezmăţ
    Mă duc la dom Camion şi îl iau aşa pe departe
    - La ce naiba ne trebuie pe aici Despicătoare şi Troli, Dom Camion, ce în rest avem de toate?
    - Dom Engineriu, ne trebe, ne trebe, nu strică pe lângă casa omului. Ia, să fie acolo. Ce, ălora de la Lupeni le trebuia cabină agăţată ca să ajungă sus? Ce să caute ei acolo sus? Că ei ar vrea mai mult pe sub pământ, dar să-i şi plătească, nu să dea ei banii. Şi uite, acu au şi vorbeşte o ţară întreagă despre ei. Ba şi la ONU am auzit că se vorbeşte.
    - Nu la ONU, la FMI.
    - Totuna, tot patru litere au fiştecare.
    - Hai să zicem că găsim, că văd că ofertă exită. Ce facem cu ele?
    - Păi, la Despicătoare le mai dăm drumul să zboare aşa pe deasupra. Cum or vedea pe unu cu detectoru, cum pac, pac. Iar pe Troli să-i punem aici jos pe lângă drum, la fiecare vale, cum văd un turist să-l ia şi zdup până sus pe culme, să nu se mai plângă toţi prin ziare şi la teveuri că nu e drume bune. Iar care mai vine cu motociclete d-alea mari, să-i arunce până pe Ţifla, că de acolo îi ia Despicătoarea şi îi plimbă ea.
    - Dom Camion, păi dacă sunt aşa eficiente Despicătoarele astea, de ce să nu le ducem mai bine la Bucureşti, să le punem să-şi facă rondul prin Piaţa Victoriei, prin Cotroceni, pe la Parlament, că or avea şi ele ce ciuguli pe acolo, şi-om avea aşa şi noi, ce a mai rămas. Că în nădejdea cosonilor lui Alu, de, iar îşi ia concediu băiatul, iar rămânem mofluzi şi fără 25%.
    - Dom Engineriu, mare sunteţi, zău aşa. Şi eu care mă gândisem doar să sparg lemnele cu despicătoarea şi să le urc sus cu troliul, să aibă puţină căldură şi ţiganii hăia … Păi nu era păcat să se risipească aşa nişte idei bune …

42. Recensământ în Cosoneşti

5 noiembrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
42. Recensământ în Cosoneşti

    Numărătoarea
    A venit şi timpul acesta. Trebuie să ştim câţi români, câţi daci, câţi geţi, câţi romani, câţi ţigani, unguri, ruşi, boi, sarmaţi, celţi, vulpi, urşi, câini, cocoşi, trovi, căci şi din aceştia au apărut, băşi, leanţe, zdreanţe, oi, măgari şi orice altceva s-or mai declara. Vor trebui înregistraţi şi cei din triburile nordice, norgevegieni, swedeni, suomi, finlanzi, olando-neerlanzi, ce toţi vin mereu la cerşit prin ZONĂ. Problema este că nu toţi au învăţat LIMBA, aşa că vor trebui găsiţi recenzori din toate aceste etnii. Dar nu mi-ar place deloc să-mi bată la uşă vreo javră ordinară, vreun mistreţ sau vreun şarpe cu zurgălăi. O să dispun să facă ĂlBătrân o pancardă cu toţi etnicii, cu adresele lor, pusă acolo la intrare, sub Poarta Dacilor, să nu fim deranjaţi chiar aşa de fiştecine.
    Mai avem noi o problemă, pe care însă cei de la Numărătoare, adică de la Strunga Centrală, au rezolvat-o magnific. Deoarece fiştecine are câte o treabă şi nu stă proţap să aştepte zece zile recenzorul, atunci să se facă un recensământ semi-on-line. Treaba asta cu semi mi-a plăcut teribil. Îmi aduce aminte de semidocţi, acei politicieni care le ştiu pe toate, mai ales problemele economice. Ştiu şi de ce avem nevoie şi de ce nu avem nevoie, de ce bani ne putem lipsi noi ca să îi risipească găinile lor vopsite în blonziu.
    Aşa că dacă tot deschizi calculatorul şi te uiţi la formularele celea lungi, în loc să completezi pe loc datele ce se cer, trebuie să listezi formularul, să-l completezi cu mânuşiţa, să-l semnezi, apoi să-l scanezi, să-l trimiţi cu attach la ei la Strungă, pentru ca acolo nişte fetiţe neapărat drăguţe să le ia la mână şi să le introducă încă odată în calculator. Aceşti semidocţi ce au inventat panarama de semi-on-line, care cred că este o tâmpenie originală, făcută pe măsura acestui guvern central ce zice că ne conduce şi pe măsura unui preşedinte de C.A.P. de barcă ce se crede şef de stat, mai bine şi-ar da demisia şi s-ar pune în loc câţiva studenţi din anul I, dintre aceia intraţi prin examen.
    Cele mai multe probleme ni le pune codul personal, inventat de fapt în Statele Unite, în 1936, ca parte a programului New Deal de securitate socială, instituit de Franklin Delano Roosevelt, treabă la care nu se mai gândeşte aproape nimeni, toţi asimilându-l cu numerele ce se tatuau pe braţele celor de la Auschwitz, de unde şi reticenţa declarării lui.
    Nu ştiu cum o fi acum în alte ţări, dar la noi codul acesta numeric are 13 cifre şi o structură mixtă, morfologică şi secvenţială. Prima cifră, după cum mi se pare şi mie normal, reprezintă sexul, căci toate încep de la sex. Sexul acesta însă, spre deosebire de sexul de care am fost informat eu până acum are 9 (nouă) posibilităţi. Prevedere arhisuficientă pentru tot ce s-ar putea imagina de către toţi perverşii de pe această lume. Interesant că cifra 0 (zero) nu a fost deloc folosită, aşa că eunucii haremurilor din vechiul Imperiu Otoman, specie destul de răspândită şi deosebit de bănoasă, nu-mi imaginez ce cod ar fi putut să aibă. S-ar putea multe broda pe informaţia că sexul bărbătesc este fără soţ iar cel femeiesc este cu soţ.
    Urmează data naşterii, câte două cifre pentru an, lună şi zi. Dacă ar fi lăsat şi ei, nu ştiu cine au fost acei ei, măcar trei cifre pentru anul naşterii, nu s-ar mai fi pomenit harababura asta cu cele nouă sexe. Dar cum să se gândească o minte de miliţian, fie el şi poliţist, că ar putea exista persoane care să încalece în timpul vieţii două secole. Nu, toţi cei născuţi într-un anumit secol trebuie să decedeze tot în secolul acela. Doar aşa se va putea rezolva, măcar periodic, marea problemă a asigurărilor de stat, unde sunt mai mulţi asistaţi sociali decât cei care „muncesc”. Oare au muncit şi securiştii şi activiştii de partid unic şi temnicierii din lagărele de muncă forţată pentru deţinuţi politici?
    Iar cei doi trovănţei, Şâşî şi Ţâţî, când s-a dus Fau Funf la ei, cu ipadul acela bokesc, să le arate formularele, au rămas perplecşi, întrebându-l ce sex are Tatăl lor ce s-a născut acum peste o sută de milioane de ani şi dece oamenii îşi schimbă sexul la fiecare sută de ani. Plus că noţiunea de sex nu are nici un sens la ei, nici măcar cifra zero nu ar fi corectă..
    Suntem încă la prima cifră şi ne-am înpiedicat deja în ea, ca un răţoi ce-şi calcă pe sex în timp ce fugăreşte o raţă. Chiar nu aţi asistat la o astfel de scenă? Eu pot să spun că da şi eram la o vârstă la care nu m-am ales decât cu o serie de lămuriri contradictorii şi cu pufneli în râs. De asta n-am putut uita nici scena, nici sunetul straniu pe care l-a scos răţoiul. Cred că … Lasă Ionescule, nu mai crede nimic, hai să trecem mai departe.
    Urmează judeţul, entitate căreia i s-a pus gând rău de actualul staf ce se face că ar conduce ţara. 41 de judeţe, urmate de 6 sectoare ale capitalei şi, abia apoi, cu numerele 51 şi 52, ultimele două judeţe înfiinţate, Giurgiu şi Ilfov.
    Mai urmează o secvenţă de trei cifre şi în sfrşit, cifra de control, ţinută secretă mult timp de cei din Institutul Central al Strungii şi de către miliţieni. Modul de calcul este atât de secret încât îl dăm şi noi aici.
    „Fiecare cifră din CNP este înmulțită cu cifra de pe aceeaşi poziţie din numărul 279146358279; rezultatele sunt însumate, iar rezultatul final este împărțit cu rest la 11. Dacă restul este 10, atunci cifra de control este 1, altfel cifra de control este egală cu restul.” Citatul este din Vikipedia, la CNP.
    Se credea că dacă se cunoaşte acel număr magic, 279146358279, atunci fiece falsificator şi-ar putea face buletine cu duiumul. Cred că mult mai simplu ar fi fost pentru amatorii de aşa ceva să le facă aşa cum s-au făcut şi carnetele de conducere, care au rămas bine mersi valabile şi în zilele noastre.
    Multe lucruri interesante îţi mai sugerează formularul acesta brambura. Ajungi la punctul 9, Camere de locuit, ce are două subpuncte, 9.1 Număr şi 9.2 Suprafaţă. Completezi bine mersi câte camere de locuit sunt, probabil că la asta se referă „număr” şi apoi la suprafaţa camerelor de locuit, trebuie să treci întrega suprafaţă a tuturor camerelor, cu tot cu bucătărie, baie, culoare, de parcă te-ar ţine cineva să dormi pe culoar, sau în baie. Aşa e indicaţia, îmi spune recenzorul, un tip nevinovat, ce câştigă şi el o pâine alergată bine. Doar n-o să mă cert cu dânsul. Îl întreb dacă se completează şi accesul la internet. Se miră, mă întreabă unde scrie aşa ceva, îi arăt, se mai miră odată, şi mă întreabă dacă am aşa ceva. Dialogul îl duceam chiar în faţa calculatorului, unde tocmai lansam cu mare fast un nou episod al „Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi” sau, cum le-a denumit respectabilul Maestru Cornel Airinei, „Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu – Roman de aventuri în zona cetăţilor dacice”, titlu care de asemeni nu mi se pare deloc nepotrivit. Recenzorul mă privea fix. Eu pe el, deasemeni fix. Simţeam cum mi se încleştează dinţii. I-am lăsat aşa şi am zis cum am putut „- Da”. Într-un târziu a spus şi el „- Da” de parcă eram în faţa primarului. Eram eu primar dar de fapt eram ca şi primar, în Cosoneştiul nostru, dar nu şi al lor. Aşa că am mers mai departe. Pe cine ar putea să intereseze vreodată reşedinţa anterioară, sau dacă am avut reşedinţa în altă ţară şi mai ales motivul stabilirii în localitatea de recenzare? Doar pe un bolnav psihic sau pe careva din defuncta în viaţă Securitate.
    Nu, nu le folosesc nimănui toate aceste date, legate de persoană, de codul meu numeric, de nume şi prenume. Ar folosi doar dacă ar vrea să facă ce au făcut şi la alegerile trecute, când veni de la Paris cu sacul de buletine completate în pripă ambasadorul de atunci, musiu Vaconsky, ajuns ministru de externe prin înaintare în grad. Aşa că ne putem aştepta la o mânăreală ce n-au văzut nici Parisul nici ZONA. La disperare e nu face animalul …
    În Cosoneşti au trebuit recenzate toate vizuinile vulpilor, lupilor, jderilor, viezurilor, veveriţelor, popândăilor, şoricuţilor de pădure şi de câmp, aricilor, bârlogurile urşilor, apoi cei fără domiciliu stabil cum sunt căprioarele, mistreţii, broaştele şi viperele. Să nu le uităm nici pe fetiţele de pe şoseaua spre Orăştioara, în frunte cu Jorjeta cea cu poşeta, cea frumuşică foc, de nici n-ai zice că poară şi fustiţă, ai crede aşa cum treci cu maşina că e doar o batistuţă adusă de vânt şi lipită de funduţul ei miraculos şi bine întreţinut. Cum să nu opreşti şi să nu te tocmeşti? Ele asigură o bună parte din bugetul ZONEI.
    Şi cuiburile zburătoarelor, de la vrăbii şi rândunele până la unicul cuib de vultur pleşuv, aciuiat tocmai la stâncăriile din Vârful Negru, având domiciliul anterior în Retezat, lângă Tăul Ţapului, acolo cum cobori de la Peleaga.
    De unde bani pentru toţi recenzorii de toate aceste etnii? Tot AluZgârcea, Alu al nostru, cu cele două fetişoare ale lui, Amare şi Amică ne-au scos din … încurcătură. Toţi patrupezii, bipezii, toate zburătoarele au dat declaraţii pe proprie răspundere, dându-le noi acum şi câte un CNP, că numere, tot să fie. Dar staţi să vedeţi ce rezultate vor ieşi, pe măsura directorilor de la Strunga Centrală, ce se împiedicau în cuvinte la un biet televizor.
    Ca o ştire de ultim moment aflăm că recensământul nu se poate încheia, fiindcă nu s-a întors recenzorul de la Florin Piersic. Institutul Naţional al Strungii nu poate centraliza datele de la recensământ din cauză că Florin Piersic încă îl ţine de vorbă pe recenzorul care l-a vizitat.
    Persoana desemnată să meargă acasă la Florin Piersic a plecat vineri spre locuinţa actorului şi n-a ieşit nici acum din casă. Coşmarul recenzorului a început când i-a adresat lui Florin Piersic o întrebare aparent inofensivă: „Când v-aţi născut?”
    Actorul a preluat imediat discuţia: „Când m-am născut eu eram la o filmare, cu Marga Barbu şi cu prietenul meu Ion Besoiu, marele Ion Besoiu, te salut Ioane, te pup mă.”
    Din acel moment totul a fost pierdut pentru recenzor. El a mai apucat doar să dea un sms celor dragi: „Am nimerit la Florin Piersic, nu ştiu dacă mai scap de aici. Vă iubesc pe toţi.”

2 comentarii

  1. Am mai zâmbit eu, pe ici, pe colo, dar când am ajuns la ultimul paragraf, am râs din toată inima!… :D
    Comentariu by Peter — 6 noiembrie 2011 @ 18:36
  2. Se cunoaşte că am scris-o greu! Ajunsesem pe la trei sferturi când mi-am dat seama că o dau pe lângă piersică de se lungeşte aşa. Şi atunci …
    Comentariu by Cornelius Ionescu — 6 noiembrie 2011 @ 19:01

41. Trovantul cel Mare

29 octombrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
41. Trovantul cel Mare

    Şâşî şi Ţâţî, plozii Trovantului cel Mare. Fotografia aparţine Maestrului Cornel Airinei, care poate autentifica astfel cele narate de Dom Engineriu
    Un huruit năprasnic mă sculă în toiul nopţii. Au intrat ruşii cu tancurile în Cosoneşti? Au dat comuniştii din Ludeşti vreun cutremur ca să poată cuceri cetatea? După cum ţipa lumea din jur, era de rău. Oameni, câini, pisici, oi, vaci, vulpi, porci, găini, gâşte, raţe, toate strigau după ajutor, fiecare pre limba lor. Până şi măgarul lui Ăl Bătrân, ţiganul ce putem spune că adusese prosperitatea în ZONĂ, odată cu AluZgârcea, fiul lui AluZgârcea, care la rândul lui era fiul lui AluZgârcea, răgea de parcă era locomotiva aceea ce demult nu mai trecea pe aici. Villa Cosonaria se zdruncina din temelii, la fel se pare că şi cele din jur. Vasilca şi Dom Camion ieşiră din Villa lor şi căutau să liniştească lumea, aşa ca domnul Înmărmureanu, specialist de marcă în cutremuroaie, ce veşnic e nemulţumit de magnitudinea cutremurelor. Ce, ăsta e cutremur? Să-l vedeţi pe cel din 1802 cum a fost. S-a zguduit atunci şi biserica Sfântului Sile Blajinu din Piaţa Roşie a Muscaliei.
    Mare vacarm, nici nu-i dădeai seama dacă e tot huruitul de la început sau doar ţipetele şi ţopăielile vieţuitoarelor. Vasilca, atotştiutoare cum a fost întotdeauna ne linişteşte.
    - S-a sculat iar Trovantul cel Mare din Cosoneştii din Deal. Precis că iar a trimis un ou aici în vale.
    - Care ou Vasilco?
    - Păi uită-te şi mata, Dom Engineriu în Apă, uite chiar aici în mijloc. Nu vezi că se ridică? A ajuns până în Apă Trovănţelul şi acum nu poate să mai curgă neam. Să vezi ce inundaţie face.
    Mă duc la Apă. În mijlocul ei ceva mare şi negru, parcă rotund, aşa cam de şase, opt metri înălţime, nu lăsa apa să se scurgă la vale. Huruitul se porneşte iar. Dom Camion înepu să ţipe de acoperea toate orătăniile
    - Urcaţi sus pe deal, acum. Toată lumea sus pe Grădişte.
    Ne urcarăm aşa pe abrupt până pe platoul Grădiştei, unde fusese castrul roman al Cosoneştiului, iar acum îşi făcuseră vile câţiva şmecheri din Deva. Dădeam mereu de Vulpi5, care se opintea cu ghiozdanul cu ceva cărţi pe o parte şi cu Ipad-ul acela scump şi prost pe care-l văzuse la televizor la nu ştiu ce miniştrii ce nu aveau darul ţinerii de minte, atârnat pe partea cealaltă. A trebuit să se ducă după el tocmai la Puchenii Mari, unde era fabrica de ipazi, să ia unul pentru testare, că doar nu era să dau ceva cosoni pe aşa ceva. Eu eram cu clasoarele cu „ocupaţii”, Fifi cu cele două pungi de monede dubioase iar Vasilca îşi ştergea mâinile de şorţul ei cu franjuri.
    - Unde e Camionaş Vasilco, uitaşi de el, nu-i aşa?
    - Hă, hă, Camionaş a luat-o înainte, cred că e deja la Cetate. Cum a auzit huruitul, cum s-a căţărat. Şi i-a luat şi pe toţi Vulpi cu el.
    Începuse să se lumineze. Ceva negru lăsa o dâră lată printre fagii de pe Dealul Cosoneştiului. Pământul trepida ca la cutremurul din 1977. Ne uitam îngroziţi la ce vine drept spre noi. Arătarea a trecut drept prin buda de deasupra bufetului de lângă fosta cabană. S-au auzit nişte ţipete, cred că erau niscai poli-drogaţi prin lăuntru, se serveau şi ei pe acolo cu ce găseau. Locul e cunoscut de zeci de ani pentru afaceri de genul acesta. Probabil că au alunecat înăuntru, o să vedem mâine. Duhul cel negru şi rău, evident că era rău, s-a rostogolit drept spre noi, dar s-a oprit chiar în mijlocul Apei, cu un sfârâit puternic şi s-a lipit de frati-său mai mare ca vârstă cu o jumătate de oră. Suficient ca să-l mişte puţin din loc, lăsând Apa Grădiştei să treacă printre ei. Ne uitam spre dealul de vizavi cu spaimă. Părea tăiat în două, copacii erau culcaţi în lături. Dom Camion ne linişti.
    - Gata. Odată la 44 de ani, trei luni şi şapte zile se întâmplă aşa ceva. E în legătură cu ciclul solar. La patru cicluri se nasc doi gemeni. Sus este uscat, aşa că Trovantul tată-mamă îi trimite jos la apă, ca să poată creşte. E bine.
    - Ce o fi aşa de bine, nu prea ştiu. Era cât pe aci să ne lase lipiţi de stâncă, aşa ca la Hiroşima.
    - Nuuuu, se opresc întotdeauna la apă. Prind rădăcini, se măresc, apoi înmuguresc şi ei. Doar că oamenii de pe aici sunt răi, vin cu târnăcoapele, îi sparg să-şi facă case din ei. Noroc cu Cetatea, oamenii iau din zidurile ei, nu mai trebe să spargă neam.
    - Da, mare noroc avem cu Cetatea. Dacă ar lua-o şi Cetatea la vale aşa, n-ar mai fi oameni nici prin Cosoneşti nici prin Orăştioare.
    - Uite, Dom Engineriu, Faeragu şi Dealul Cetăţii au fost cum sunt ăştia doi fraţi d-aici din apă. Dar au avut apă bună jos şi au crescut, au tot crescut, că uite cum au ajuns. Zici că-s una cu pământul. Primii au venit de sus, din cer. Au venit câteva mii de trovanţi. Le-a plăcut aici, ei tot creşteau, făceau copii, nu-i supărau nici plantele, nici animalele. Dar au apărut oamenii şi asta nu le-a mai plăcut. Oamenii nu-şi dau seama că şi trovanţii sunt vii, doar că ei cresc şi se mişcă mai încet. Vin dintr-o altă lume, cu alt ritm. Sunt peste tot. În Australia, în America, în Asia. Poate că sunt şi în Antarctica, lor nu le pasă de frig sau căldură, apă să aibă.
    - Mai las-o Dom Camion …
    Dinspre Cabană veneau agale alte două arătări, negre-maronii, ţinând aşa departe una de alta, ducând la nas ceva care ar fi semănat a mâini dacă n-ar fi fost aşa năclăite. Se bălăngăneau în stânga şi în dreapta, ai fi zis că-s bete dacă n-ai fi ştiut că sunt drogate bine. Erau poli-drogaţii ce de aseară probabil intraseră în budă şi ajunseseră de nu-i mai recunoştea nimeni. O duhoare de nedescris venea înaintea lor. Toţi ne traserăm înapoi, care pe unde apucă. Cei doi trovănţei începură să tremure şi încet, încet o luară şi ei la vale. Vulpi5 sărea şi el înaintea lor, dând din coadă şi şoptind de se mişcau şi pomii
    - După mine, trovilor, după mine. Haideţi repede, că aici nu e Parlament. Ajunseră la Valea Vinţii, o luară în sus, apoi, la cotitură pe Pârâul Poienii, spre nord, că era mai neumblat pe acolo. Acolo or creşte liniştiţi încă un milion de ani sau poate chiar zece. V5 se întoarse mulţumit cam după două ore.
    - Vai ce drăguţi sunt trovii. Au şi nume. Sunt cam greu de pronunţat însă. Ar suna cam Şâşî şi Ţâţî. Şâşî este cel care a venit primul, se cunoaşte imediat, este ceva mai mare. Văzând şi ei că viaţa a ajuns cam grea pe aici în ultimii ani, s-au hotărît să crească mai repede, să se dea şi peste cap, doar, doar să scape şi ei. Mi-au spus că nu Marele Trovant este cel mai mare ci însuşi Pământul este un Trovant.
    Aşa s-au lămurit şi lucrurile cu geneza trovanţilor. Nu sunt decât nişte seminţe, am putea spune, de planete.
    Între timp cei doi poli-drogaţi reuşiseră să se spele în Apa Grădiştei, pe care o cam împuţiseră bine, dar apa curge, algele, viermii, broaştele, peştii o mai curăţă, aşa că acum stăteau pe mal sprijinindu-se unul de altul şi răsuflând năuci. Cred că habar nu aveau prin ce trecuseră, probabil gândeau că era efectul nemaivăzut al drogurilor cu care se ospătaseră când căzuseră în hazna. Colegii lor îi chemau de la maşini, doar îi aşteptau şi alte treburi prin barurile din Orăştie şi Deva. Până când Dom Camion nu le-a spus cu vocea lui suavă „- Hai, valea de aici” nu se clintiră. O luară agale spre maşini.De sus dinspre Poiana Rădăcinii se porni parcă un urlet de-ţi ridica părul spre stele. Cei doi ageamii o rupseră la fugă şi luară maşinile din mers. Dom Camion şi Vasilca râdeau de se prăpădeau.
    - Aşa Trovanţilor, aşa, să facem puţintică curăţenie, măcar pe aici pe Vale! Staţi liniştiţi, asta a fost doar pentru poli-drogaţi. Noi putem sta fără griji încă paşpa de ani. Pe urmă …

40. Dacii şi podoabele

15 octombrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
40. Dacii şi podoabele


    - Băi podoabă, ce faci acolo?
    De câte ori n-aţi auzit acest apelativ nu tocmai de laudă. Aşa şi pe aici, pe la daci prin Cosoneşti. Alu face de zor tot felul de podoabe dacice, să nu se piardă aste frumoase obiecte. Dacă sunt făcute acum sau pe timpul dacilor cei mari, până la urmă nici n-o să mai aibă vreo importanţă. Căci până la urmă forma contează, nu orginea materialului. Că aurul este aluvioar, cules bobiţă cu bobiţă din nisipurile Daciei sau poate din amesecul cu monede dacice, macedonene, greceşti, celtice sau romane, nici nu vreau să ştiu câtă importanţă va avea peste încă două mii de ani. Poate să fie obţinut şi prin transmutaţie la rece aşa cum se pare că face Alu, fără să se jeneze de încălcarea legilor fizicii. Dacă le-ar cunoaşte, poate că le-ar respecta, dar, cât timp habar nu are de ele, nu poţi să-l condamni că participă aşa la devalorizarea şi a aurului. Cât timp nu se ştie, nici nu se cunoaşte, unul din principiile economiei. Mai ales că acum şefii de stat, de FMI şi de ce or mai fi ei, sunt ocupaţi cu safariul de femei, de completat condicuţele cu nume de stewardese, de blonde vopsite, de debarasatoare, de prezentatoare meteo şi de tot felul de alte „asistente”.
    Podoabele astea, pe care le căutau toate femeile, indiferent de ţinutul în care-şi duceau viaţa, parcă ar fi un joc european de LEGO. Aceleaşi forme le găseai acum două mii de ani şi în câmpiile Sciţiei, şi în munţii Daciei, şi în Peninsula Italică şi la Celţi, indiferent pe unde mai sălăşuiau, şi la britanii insulari. Parcă era o singură civilizaţie. Şi se pare că era chiar aşa. Civilizaţia romană, industrioasă şi automulţumită. Aceleaşi modele de aplice, inele, ace de păr, brăţări, broşe, pandante, insigne militare, ace de siguranţă, mă refer la frumoasele fibule, aceleaşi modele la umbourile scuturilor, la arme şi chiar la stindarde.
    Acest ”copy & paste” antic a dus forme îndepărtate, capete de fiare sălbatice dispărute de mult de pe meleagurile europene şi în Dacia şi în Britania şi în Grecia şi mai ales în Dobrogea geto-greco-romană, cu amalgamul ei de populaţii.
    Până acum vreo trei ani mă mai duceam prin Târgurile colecţionarilor ce se ţin şi acum în curtea Palatului Şuţu, lângă Universitate, în Parcul Obor, în faţa primăriei lui Onţanu, ce probabil are mustrări de conştiinţă după desfiinţarea Talciocului (oare aşa să fie?), prin Parcul Kisselef, la Pipăilă cum îi ziceam prin 1950-60 şi acum şi prin Parcul Carol I. Merită văzute chiar dacă nu eşti colecţionar. Lumi care nu mai există scot capul de prin tarabe şi trebuie doar să tragi de un fir. La fiecare astfel de târg o să vezi doi, trei telali din aceştia noi, care-ţi prezintă nişte obiecte ce par luate din lada de gunoaie ale istoriei. Obiecte la care râvneşte orice posesor de detector de metale, obiecte fără valoare în sine, dar care îţi pun o mulţime de probleme privind datarea şi provenienţa. Întotdeauna ele vin la mâna a doua sau a treia, ba poate chiar a patra, a cincea, a şasea, aşa că întrebi degeaba de unde sunt. Se uită suspicios la tine şi-ţi răspund sau că nu ştiu sau că din Dobrogea, română sau bulgară. Aşa este, sunt şi pe Internet, cu aceeaşi sursă indicată. Dacă era ceva interesant prin ele, precis că cei de Muzeu, căci este doar curtea lor, puneau ei mâna pe ele.
     
     Acum, dacă nu mai pot zbura chiar aşa de repede, l-am rugat pe Vulpi, el are ceva rude prin Bucureşti, pe care le puteţi vizita în Pantelimon în Parcul Sticlarilor, au vizuina cam la 100 de metri de intrare, pe dreapta. Ruda lui a vorbit cu un pantelimonez, unul care tocmai s-a întors din Italia, acolo i-a expirat contractul de îngrijitor de găini la un patron unde de fapt era foarte bine apreciat şi acesta s-a dus la Şuţu şi prin telefon l-am ghidat ce să-mi ia. Cea mai convenabilă era o pungă cu-de-toate. Am luat-o şi am şi acum ce face aici. Toate sunt fragmente de artefacte romane, nimic dacic, spre necazul meu.
    Dar … Căci întotdeauna există acest „dar”. Modelele de artefacte romane găsite şi identificate după cele existente în muzeele lumii, se regăsec în mare parte şi în muzeele noastre, cu o singură diferenţă. Majoritatea sunt considerate ca fiind geto-dacice get-beget. Să fi greşit arheologii şi istoricii vechii Europe? Sau să fi greşit românii noştri? Nu cred. Cred că toţi au dreptate, dar cei din Europa-fără-de-România au mai multă!
     
    Brăţări dacice, nu acelea spiralate ci unele dintr-o singură bară de trei, patru milimetri grosime, cu secţiune patrată se găsesc în muzeele de istorie de la noi – când nu sunt închise pentru consolidare sau demolare, nu îmi este prea clar – din bronz, argint sau aur, dar şi la Viena sau la British Museum. Aplicele cu trei sau patru protome în formă de cap de cal sau lup, la fel.
    Aşa că bietul Alu, pus pe fapte mari, nu face decât să mărească zestrea antică de obiecte de provenienţă euro-asiatică, fără a fi sigur de dacismul lor. Tot aşa cum frumoasele monede din Thassos au fost imitate şi de iliri şi de celţi şi de daci. Iar mie îmi plac mult mai mult aceste imitaţii cu puzderia de variaţii decât cele originale. O să-i spun lui Alu să studieze problema variaţiilor infinite şi … transcendentale ale monedelor. S-ar putea astfel să crească şi valoarea cosonilor faţă de euroi şi dolăroi. Oare ar fi bine să vorbesc şi cu guvernatorul din Isar? Dar cu vicontele Etienne Davignon, preşedintele Grupului Bilderberg, oare n-ar fi bine să vorbesc şi cu el? Oare eu, V5 şi cu Alu n-am putea intra şi noi în acest masonic club select cu nume de hotel bruxellian? Sper să nu fie vreo problemă cu urechile lui Vulpi5, cum că ar fi cam mari. În fond nici cele ale lui Fane din Avignon nu sunt de ici de colo, ca de altfel şi unghiile lui mari sub care sălăşuieşte jegul generaţiilor de viconţi. Altfel probabil că nu ajungea unde a ajuns.

Un comentariu

  1. Imi place stilul dau de a-i ironiza pe toti. Podoabele dacilor au valoare inestimabila. Nu spun ca ar trebui sa se vinda dar ar putea depozita intr-o banca care sa ne aduca profit tarii.
Comentariu by whatafy — 16 octombrie 2011 @ 10:20

39. Pişonica e puţin gravidă

14 octombrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
39. Pişonica e puţin gravidă

    Vine un pieten ieri pe la mine, îl rugasem eu să mă ajute la o treabă cam filatelică. Ce îmi zice, cum de mă vede
    - Ştii că Bişoanca e gravidă?
    Sar în sus aşa cam doi centimetri, casc gura cam cincisprezece centimetri, casc şi ochii, nu ştiu cât, că nu mă vedeam şi mă întorc brusc. Responsabilitatea de tată mă gârboveşte pur şi simplu.
    - V5, ce-aţi făcut voi, tu şi cu Pişonica, acolo în stufărişul ăla din Deltă?
    - Nimic, Tati, doar că ne-am mirosit puţin. Ştii ce frumos miroase Pişonica?
    - Hei, acum vrei s-o şi miros pe Pişonica? Şi tu crezi că de la mirosit i se măreşte acum burta fetei?
    - Nuuu, nu de la mirosit. Am văzut la Tata Vulpi şi la Mama Vulpa cum fac. Tata Vulpi se urcă pe …
    - Încetează V5. Acum vrei să mă înveţi şi cum se fac copiii?
    - Nuuu, cred că ştiţi deja, sunteţi destul de …
    - Ţi-am spus să încetezi. Mai bine spune-mi cum îţi explici că Pişonica e gravidă?
    - Nu îmi explic, Tati, doar constat cu adâncă satisfacţie. Să fie sănătoşi şi ea şi căţeii şi prezumatul tată.
    - Unde ai auzit tu expresiile astea ciudate, nu cred că de prin Cosoneşti
    - De la televizor, de la domnii avocaţi care fac şi ei şi un ciubuc şi-şi mai fac şi reclamă.
    - Ia să nu te mai uiţi la ştirile alea, că oricum s-au prostit de tot. Dar de unde căţeii?
    Vărul meu intervine împăciuitor.
    - Nu cred că e opera lui V5. El este un băiat bine educat, aşa cum eşti şi tu. Hmm, hmm. Cred că mai curând bişoanca a scăpat puţin la vecinul nostru de vis-a-vis.
    - Vrei să spui că îl bănuieşti pe vecinul tău că a sedus-o pe Pişoancă? Unde staţi voi?
    - Nu, nici chiar aşa. Dar el are un Bichon şi ştii, Bichon la Bichoancă trage.
    - Şi şi-au tras-o. Înţeleg acum.
    - Cam aşa ceva. Cert este că am fost cu Bişonica la doctor, a pus-o la sonar sau cum îi zice aparatului şi ne-a informat că o să avem un căţel.
    - Unul singur? Păi credeam că o să facă o haită întreagă.
    - Aşa ne gândeam şi noi, dar Bişonica ne-a spus că ăsta e de probă. Problema e că acum profită şi nu mai vrea să mănânce decât friptură la grătar cu cartofi prăjiţi şi cu un castravete acru alături. Problema e cu castravetele, pe care trebuie să-l iau zilnic din Obor, vrea doar din aceia în saramură, dacă sunt în oţet i se apleacă. Mă ştie tot Oborul când vin să cumpăr în fecare zi un castravete. Toţi se hlizesc la mine, cu simpatie, e drept, cred că este pentru nevastă-mea.
    Apare şi Vasilca.
    - Ce-am auzit, am auzit. Cică V5 şi Pişonica o să aibă …
    - N-o să avem nimic, Tanti Vasilca, nu sunt eu acel fericit posesor al certificatului de tată de căţel.
    - Nu-i nimic, mamă dragă. Sunt destui care ştiu bine că nu-i al lor, dar merg înainte. E loc pentru toţi. ZONA e mare. Să vii cu el pe aici, să se joace cu Camionaş, că el e mai mult singur, eu am treabă, s-a înmulţit şi comuna noastră, ajutăm toţi cum putem.
    - Bine, Tanti, o să-i dau un e-mail Pişonicii, să-i transmit invitaţia. Să vină cu Pişonel imediat ce se pune pe patru labe.
    - Aşa, aşa. Dar să staţi cu rândul pe lângă ei când or veni. Iar s-au găsit ciolane de câine ronţăite pe sus, dincolo de Cetăţuia Înaltă. Unii zic că urşii, alţii că ar fi de la dacii dinspre Ocolişul Mare. Se pare că la ei câinii ăştia mai mici sunt un fel de specialitate, se taie la nunţi şi se prăjesc la focul inimii, cum îi spun ei. Cică îi mănâncă cu oase cu tot, că îi lasă în oţet de vin două zile înainte de a-i perpeli, să se fezandeze bine. Am gustat şi noi, dar numai din ăia mai mari, aşa cum îi mănâncă norgevegienii care vin pe aici la cerşit. Sunt destul de buni, aproape la fel cu mieii. Dealtfel în Bucureştidava, la Obor, de sărbătoarea încolţitului, de Paşti, cum îi zic ei, aşa jupuiţi nici nu-i deosebeşti pe unii de alţii. Vine până şi tarabostesul aro-dac de Becalus, cu o turmă de oi şi o haită de câini vopsiţi în roşu, ca să aibă lumea ce alege la masă. Şi se fac bani buni. Pe criza asta de guvernanţi şi o ciosvârtă de câine e bună pe masă. Vorba den bătrâni. Dacă un câine latră înseamnă că nu a fost gătit bine.

3 comentarii

  1. Mulţumesc pentru zâmbetul de dimineaţă! :D
    Comentariu by Peter — 14 octombrie 2011 @ 07:42
  2. fotografia este horror!
    Comentariu by fotograf nunta ramona — 19 octombrie 2011 @ 04:10
  3. Stimate domnule fotograf de nunti, mă bucură că sunteţi extaziat de acest instantaneu luat Pişonicii. Aceasta nu este o fotografie de nuntă ci una postmaritală, din care cu toată dragostea, se deduc urmările unui astfel de act patriotic. Faptul că personajul este puţin cam grăsuţ, se vede că are şi greţuri, nu trebuie să ne facă să ne uităm cu mirare la el. În viaţă se văd persoane şi mai şi iar nimeni nu comentează starea lor trecătoare. Trebuie să ne bucurăm de noua viaţă ce înmugureşte în această curajoasă persoană, pentru care să ştiţi că am toată stima. Vă urez noi şi noi succese în munca pe care o depuneţi şi vă aşteptăm cu drag pe situl nostru.
    Comentariu by Cornelius Ionescu — 19 octombrie 2011 @ 09:52

38. Azi nu avem coşoni, avem π …

5 octombrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
38. Azi nu avem coşoni, avem
π …

    Aluzgârcea, fiul lui Aluzgârcea a intrat totuşi în concediu. A spus că se duce să-l caute pe tac-su, Aluzgârcea, carele era şi el de fapt Alu Aluzgârcea. Când i se pune pata lu Aluzgârcea, nu-i nimic de făcut. Doar că nu mai are cine să facă coşoni. Şi fără de coşoni nu mai funcţionează nimic. Asta s-ar putea numi criză în toată accepţiunea cuvântului. Aşa cum a fost în Grecia, aşa cum a fost şi în România. Aşa cum se spune să nu te încrezi în greci, aşa s-a întâmplat şi în România, unde te puteai încrede în toţi, dar degeaba. Dacă sus sunt proşti, te poţi da şi peste cap, tot o prostie iese.
    Tom Marioni - Pi, 1988
    Într-un caz similar, guvernul din Alabama a luat o hotărîre drastică. A dat o lege prin care se simplificau toate calculele din construcţii, anume ca diametrul cercului să intre în perimetrul cercului fix de trei ori. A fost votată şi de guvern şi de toţi parlamentarii, într-o veselie. Toate calculele s-au simplificat, este adevărat, doar că în acoperişul cupolei Parlamentului a apărut aşa ca o felie de tort neacoperită. La fel, roţile automobilelor, trenurilor, vagoanelor de metrou, aveau o gaură. Nu au putut să accepte nici guvernanţii, nici parlamentarii că nu poţi să dai orice lege îţi trece prin căpuţ. Au trebuit să se facă noi alegeri, să se aleagă un nou guvern, să se abroge legea simplificată a lui π, ca toate găurile ce apăruseră să se astupe de la sine. De atunci lui π i se ridicară statui în toate orăşelele, în faţa primăriilor iar în capitală în faţa Capitoliului Alabamez.
    Văzând Vulpi5 ce mare valoare are π în unele state, nici una, nici două, veni la mine şi propuse ca până vine Aluzgârcea din căutări, în loc de coşoni să dăm drumul la producţia de π … N-am avut nimic împotrivă, urma doar ca acea Colibă a Ţiganilor să sufere unele adaptări, necesare trecerii la producţia de π … Pe acoperişul rotund şi ţuguiat s-au înscris cifrele magice ale lui π … în sistemul zecimal iar Porţii Dacilor din Cosoneştii de peste Apă i s-a dat forma lui π… Acum toţi cei care intrau în ZONĂ trebuiau să intre prin π … Iar cele două fete, Amare şi Amică, ce nu l-au urmat pe Aluzgârcea în peregrinările sale extrazonale, au fost învăţate de către Vasilca cum să frece π … , tot aşa cum frecau înainte coşonii. Vulpi5 îşi montă acolo un calculator şi când îi dădu drumul începură să curgă prin ecran toate cifrele lui π …, adică 3,14159265358979323846264338327950288 … şi aşa mai departe. Nu era nici o şansă să se oprească această producţie. Fetele aveau grijă de frecat iar toţi vizitatorii ZONEI stăteau acum la coadă şi-şi dădeau şi ultimul bănuţ să apuce ceva din π …
    Şi aşa, cu ajutorul lui V5 şi al lui π am ieşit din impas. Iar cele două fete-fete, numai cu coada lui V5 erau pe după gât.
    La Bucureşti a ieşit mare scandal. Cum de ZONA se descurcase şi ditamai ţara se înfundase. Păi cu Lei şi cu Euro-Lei, ce să iei? Au sărit cu toţi în sus. Dar ce, noi n-avem π …? Ia uitaţi, Coana Nuţi are π … de aici până-n Pleşcoi. Iar la frecat stă însuşi Chiorul, ca la cârma neamului. De ce n-o merge treaba? Ai, ai, ai!

37. Azi nu avem coşoni

25 septembrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
37. Azi nu avem coşoni

    Vai ce am visat. Nici acum nu-mi revin. E drept că aseară am stat pe Verandă, vai ce prostie, o Zei, am vrut să spun pe veranda Villei Cosonaria, adică pe prispă, unde am pus patru băncuţe şi o măsuţă, pe care mereu găsesc un milieu unguresc, pus de Vasilca, că aşa e frumos la o casă de oameni. De. Oricum, eu îl împăturesc şi îl pun sub sticla goală de lapte. Am stat, am stat, dar cum nu poţi să stai chiar singur, am stat cu o ladă de bere lângă mine, din aceea plină cu sticle ce au un tuşeu de nu-ţi vine să mai iei mâna de acolo … Eu mă uitam la ea, ea se uita la mine, până ne-am apropiat cam mult. I-am zis
    - Verando, parcă erai mai plinuţă când ne-am aşezat la masă.
    - Da tu nu vezi Dom Engineriu că trăseşi de mine până m-ai golit di tăt?
    - Aoleo, abia acu văzui că eşti golită bine.
    - Mi-e şi ruşine, zău, mai trece Vulpi5 pe aici şi mă vede aşa goală. Hai mai bine în casă, să ţi-o dau şi pe soră-mea geamănă.
    - Ptiu, dar ce e aici, lupanar dacic?
    - E ce e, e ce ai vrut să fie, e ce o să fie dacă toate merg tot aşa.
    - Verando, unde eşti că nu te mai văd fa, dar nici nu dau cu mâinile de tine.
    - Ţine-ţi mâinile acasă şi du-te de te culcă ghiujd bătrân, că trăseşi destul.
    Cred că m-am trezit. Lângă mine lada goală de bere marca “Trei coşoni”. Eu plin, prea plin, repede la budă, descărcarea. De sub vilă se auzeau ceva sunete, aşa între chiţcăituri şi mieunături. Era ultima generaţie de vulpici ale lui Vulpi şi ale Vulpei. Vulpa bodogănea şi ea, că cine trage apa la Godeanu în munte. Vulpi, înţelept ca întotdeauna, căuta s-o liniştescă şi să fie înţelegătoare cu un bătrân băşinos ce s-a îmbătat şi el. M-am făcut că nu aud, doar nu era să cred că vorbeau despre mine. Am intrat în casă, Vulpi5 tocmai închidea laptopul, cu evidentă părere de rău şi s-a băgat repede în coteţul lui, villa lui vreau să spun, lăsându-şi totuşi afară coada cea lungă pe care a trebuit s-o ocolesc aşa mai pe departe, dar cam în zig-zag. M-am descălţat, în rest se pare că am adormit imediat. Am auzit o bătaie la uşă, am tras o poezie, aşa cum numai în Rocada mai găseşti, credeam că iar e regele Sarmis, că iar cere dreptate, auzi mata, să ceară cineva dreptate pe lumea asta! Nu era Sarmis, Marele Sarmis, întemeietorul legendar al Sarmisegetuzei. Era unul mare, slab şi negru ca un rom, ca un rom de Jamaica vreau să spun şi cu o mustaţă întoarsă în sus de-i intra în ochi. Ce mai tura-vura, era chiar ţiganul de Alu Zgârcea, cu două paparude blonde după el. Dar ce au făcut Zeii, nu ştiu, iar au încurcat timpul, ba nu, au încurcat timpurile, arătau ca după douăzeci de ani. Imediat m-am gândit dacă nu cumva şi eu sunt la fel. Am alergat la oglinda din hol, cea făcută din cristal de Veneţia, în care se aranjau Fifi când pleca prin poiene şi Vasilca, atunci când venea de la muls. M-am uitat cu groază, dar nu, tot eu eram acolo, hlizindu-mă la mine. Alu, sau cine o mai fi fost şi arătarea asta, ţipa şi dădea de pământ cu pălăria cea neagră şi cu boruri cât roata de la bicicletă.
    - Ce sunt eu, Dom Engineriu, să trag la coşoni cât îi ziua de mare ? Uite şi la fetiţele astea, au îmbătrânit şi ele de când freacă coşonii.
    Şi pentrucă nu păream prea convins, le ridică fustele la amândouă odată. De dedesubt se iţeau doi pepeni mari şi roz, ce parcă tocmai se pârguiseră şi aşteptau să crape.
    - Uite, bre, ie borţoase amândouă, ce mă fac? Că noi dacă muncim acolo tot timpul împreună, uite ce a ieşit. Nici nu ştiu care s-a borţoşit prima, Amare sau Amică ? Mata ce crezi?
    Le trase mai aproae de mine şi repetă figura cu fustele. Nu ştiam dacă să mă supăr sau să râd să mă prăpădesc. Paparudele se ţineau cu o mână de fuste, vezi bine că le era ruşine şi cu una de fălci, să nu creadă Alu că râd şi ele.
    - Şi eu ce să fac, măi Alu, aici face fiecare ce ştie. Voi sunteţi cu finanţele, aveţi darul ăsta. Voi ţineţi toată ZONA, cu români, cu ţigani, cu daci, cu romanii ăia care n-au vrut să plece, cu popi, cu urşi, cu vulpi, cu câini şi cu pisici. Nu e o treabă uşoară, ştiu asta. Uite, vezi, de două mii de ani vor să facă drumul ăsta până la Sarmisegetuza şi tot nu e terminat. S-au păpat şi ajutoarele Imperiului European şi tot degeaba. Dacă n-aţi face voi coşoni mereu, unde am ajunge ?
    - Dom Engineriu, am îmbătrânit şi noi. Azi, mâine fetele astea fac treizeci de ani, ce să mai fac cu ele? Cine mai freacă coşonii?
    - Dar tu ce vrei în fond, ce aştepţi de la mine ?
    - Dom Engineriu, vreau şi eu concediu prenatal paternal. Să suspendăm plăţile pentru bugetivori, ierbivori şi pensioneri până nasc fetiţele astea.
    - Ah, deci asta vreţi. Şi când crezi că nasc, că după cum arată, cred că într-o oră o să fie plină casa de orăcăieli.
    - Nuuuu, aşa sunt ele, mai ales că fac câte trei odată. Ca să aibă lumea coşoni, că noi ne gândim la lume când facem plodăraie. Pe la sfârşitul anului o să dea şi ele pe afară.
    Şi îmi făcu un pic cu ochiul. Ce ne facem? Asta este criză ca cea din 1928.
    - Dar precis doar până la sfârşitul anului?
    - Precis, Dom Engineriu. Ce, eu sunt chior? Nu văd ce se întâmplă sub fustele lor?
    - Bine Alu. Trebuia să vină şi vremea asta. Să pui o placardă mare, acolo lângă Poarta Dracilor, ba mai bine s-o pui chiar deasupra, s-o vadă toţi tonţii. Să scrii aşa “Coşonii pentru anul ăsta s-au terminat. Reveniţi la anul. Şi La mulţi ani”.
    - Şi să nu le mai dăm chiar nimic ? Pe Alu începu să-l roadă o îndoială.
    - Le mai dăm, dar mai puţin cu 25%. Să vezi ce bucuroasă o să fie toată lumea când o să vadă că totuşi iau ceva coşoni. O să joace ca pinguinii. Şi s-o trimiţi pe Amare să se ducă la Oraş să înscrie un partid acolo la judecătorie. Hai să-i zicem Partidul Popular al Dacilor de Dreapta.
    - Bună ideea, Dom Engineriu, că dacă ziceam că e al ţiganilor, nu mai pupam noi coşoni de la buget, că nu mai ajungeau până aici.
    - Şi să dăm la fiecare care cum trece prin Poartă, o pungă colorată, poate să fie de orice culoare, dar să fie verde, cu o notiţă băgată acolo, în care să le spunem că cei care nu sunt în PPDD nu li se mai dau coşoni nici de la întâi ianuarie.
    - Înţeleaptă hotărîre, Dom Engineriu.
    Plecară, eu mă culcai şi deodată îl aud pe Vulpi5 strigând
    - Tati, a venit tanti Vasilca cu laptele.
    - Pune-l şi tu la fiert că acum trebuie să te duci la şcoală.
    - Nu ajung la aragaz. Dar de la anul fac eu laptele.
    - Faci pe dracu la anul.
    Îmi dau seama că n-o să mai avem coşoni şi deci nici lapte şi deci nici nimic. De sus din deal apar Alu cu cele două ţigăncuşe blonde. Alu vine cu o coşniţă grea pe care o târăşte pe o scândură cu patru rulmenţi de Dacia Logan.
    - Am adus producţia de ieri. O mie de coşoni primiţi?
    - He, he, cum să nu primim? Dar voi nu sunteţi în concediu … M-am oprit la timp uitându-mă la fetiţe. Ce era în capul meu sec? Cred că Veranda era de vină.
    Dau drumul la televizor. Tocmai bine să aud ultimele ştiri
    - S-a admis înfiinţarea Partidului PPDD …
    Unde o fi sora Verandei?