miercuri, 16 aprilie 2014

23. Cosoneşti, Cosoneşti

5 iulie 2011

    Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
    23. Cosoneşti, Cosoneşti
    Cosoneşti. Un sat până mai ieri aproape necunoscut. Datorită unui concurs de împrejuri mai puţin obişnuit a ajuns o staţiune turistică importantă, poartă a ZONEI. Nu e vorba de înghiţirea fondurilor europene, cum s-ar putea crede. Nici de pilele pe care le-ar putea avea „ca şi” primarul pe la cine ştie ce blonde rău famate din guvern. Nici măcar de păcălirea nu ştiu cărui nabab româno-italian, fost casier al Legiunii, căruia să i se ridice o statuie în defileul Dunării, păcălind autorităţile, ce atâta aşteptau de fapt, să fie păcălite, că ar fi statuia lui Decebal. Mirosul aurului, mirosul vestiţilor cosoni, coşoni cum le spun ţăranii de prin partea locului. Acesta a adunat aventurieri din ţară şi din străinătate, cu sape, detectoare, pistoale, ba chiar am văzut şi un AK-47, aproape ascuns de pulpana pelerinei de ploaie. Ar mai trebui să fie puse şi mine antipersonal, ce se pot declanşa prin fir sau prin călcătură. Nu e departe timpul. Lumea este însă pregătită. S-a stabilit ca atunci când „lucrează” băştinaşii, să fie mânate înainte vacile din Cosoneşti. Ca o primă mişcare s-a desfiinţat islazul unde păşteau paşnicele patrupede dotate cu cozi şi ugere.
    COSONEŞTI ARENA © C.I.
    S-a transformat în „Cosoneşti Arena”, locul unde să se desfăşoare bâlciurile anuale cele cu mici, daci şi romani de ocazie. Şi vin toţi scrântiţii ce se cred ba Decebal, ba Burebista, nimeni nu vrea să fie cumva Traian, nu se ştie dece, a încercat unul anul trecut şi l-au dus cu Salvarea la Spitalul din Orăştie. S-a spus că s-a repezit cu capul într-un ciomag. Aşa o fi, aşa a scris şi şeful de post în procesul-verbal-scris de predare-primire către brancardier. Poate că erau bune şi minele alea cu explozia declanşată printr-un telefon mobil, doar că dacii din regiune nu au fost de acord cu montarea unor relee ale reţelelor de telefonie mobilă. Aşa că nici mine, dar nici telefon nici măcar lumină electrică până la Sarmisegetuza noastră. Că merge şi pe bâjbâite. Dacă ar fi lumină electrică te pomeneşti că ar veni măcar nişte întreprinzători mai isteţi, să ia în atrepriză vizitarea Cetăţilor, să scoată şi primăria ceva bani cu care să mişte măcar puţin indolenţa forurilor ce au în grijă arheologia locală. Cât despre Administraţia Parcului Grădiştea Muncelului, nici nu se ştie pe unde este. Unii spun că la Deva, alţii că la Geoagiu-Băi, alţii că ar fi tocmai la Bucureşti. Oricum nu acolo unde ar trebui să fie, adică în Parc. Această administraţie care se ţine doar de fundul grupurilor organizate, mai bine ar face nişte closete, să nu mai fie lumea nevoită să ocolească toate hârtiile suspecte.
    Doar Vulpi îmi mai spune, aflând şi el de la confraţii lui, ce poliţişti ciudaţi au mai venit, ce bande de dezgropaci s-au mai aciuiat prin ZONĂ, pe la Poiana Omului mai de curând, decând prin Valea Albă au început turiştii să dea rapoarte direct la televiziuni, să facă poze şi filmuleţe ce apar mai pe urmă pe bloguri.
    Vulpi vine mereu la mine şi semnalizând din coadă de la distanţă, îmi dau seama cam ce mai e prin ZONĂ. Doar că neamul vulpesc nu are noţiunea timpului aşa cum îl percepem noi. Nu-mi dau seama care este timpul adevărat, al nostru sau al lor. Pentru ei timpul se amestecă, ce au aflat de la vulpoii lor cei bătrâni este acelaşi lucru cu ce a văzut Vulpi5 – pentru noi, azi – la Ceata, la Cetatea păgânilor. Îţi poate spune că un detaşament de romani sirieni au venit peste munte şi au înoptat pe culme, spre Măgureni, acest lucru fiind tot atât de adevărat cum o parte din fondurile UNESCO au fost deturnate de la drumul către Sarmisegetuza, ce trebuia să fie demult şi asfaltat, către nişte buzunare încăpătoare din două primării. Cum să mă descurc cu astfel de informaţii? Vulpii5, fiind la şcoală, acum în clasa a treia, îşi dă seama de impasul în care sunt, iar datorită simpatiei ce ne leagă prin asemănarea urechilor noastre, puţin cam lungi pentru moda de azi, caută să pună în foldere diferite informaţiile pe care le capătă în ultimul timp de cele aflate prin educaţia vulpească. Merge deocamdată greu, dar Vulpi5, scumpetea de el, bănuit de mulţi că ar fi ceva rudă foarte apropiată cu mine, lucru dealtfel niciodată dezminţit de Vulpa, care cum aude zvonul, cum face cu ochiul, spre amuzamentul lui Vulpi, soţul ei preaiubit, aşa cred că se va descurca şi nu numai atât dar va deveni poate un bun „ca şi Primar” al ZONEI.
    Ciudata schiţă a ZONEI, ce nu poate folosi nimănui
    Până atunci trebuie să iau aminte la noile hărţi din ZONĂ, ce nu prea seamănă nici cu harta Josefină, ce era ţinută la secret până la revoluţie, nu cumva să se ia după ea duşmanii de clasă şi spionii şi să ajungă în Transilvania anilor 1773 şi nici cu realitatea. De la hărţile de ansamblu ale zonei, cu munţii Şurianu, unde lipsesc cătune întregi, cum este cel de deasupra Federilor, lipsa oricăror marcaje pe hărţile ce au fost publicate până acum, până la schema cetăţii Sarmisegetuza, care este aceeaşi cu cea publicată prin anii 1950. Unde or fi poarta de Sud, „cazematele” fie ele dacice sau romane, alipite zidului de vest, ce se văd, dar nu sunt şi pe aşa zisele hărţi plasate chiar în incintă, turnurile alipite zidului de susţinere al terasei IX, ce încă mai rezistă încercărilor organizate de demolare?
    Schiţa din anii 1950 tronează şi acum la Sarmisegetuza Regia

    Cât despre limbi străine, la ce ar trebui hărţi şi scheme în engleză, germană sau franceză? Să înveţe româneşte dacă vor să ne vadă Ţara. Să nu-i lăsăm să ne-o fure! Şi acum suspectez că din harta aceea cu Şurianu lipseşte de fapt o fâşie aşa, de sus până jos, o încercare de a ne lua careva nişte sute de kilometri pătraţi sau mai curând trapezoidali. Am auzit că în Tadjikistan ar fi un profesor ce i-a învăţat franceza pe copii la şcoală. Doar că s-a dovedit că ei învăţaseră foarte bine … româneşte, profesorul fiind de fapt un român din Basarabia, care prin jocul sorţii a ajuns acolo. Când s-a aflat, nimeni nu a fost deranjat, în fond tot o limbă străină este pentru ei şi nu se ştie când le-o folosi. Stau şi mă gândesc dacă nu cumva fâşia aceea care lipseşte din Munţii Şurianu nu cumva a ajuns în Tadjikistan. Nu se ştie niciodată.

2 comentarii

  1. Faza cu basarabeanul din Kazahstan chiar e tare!…
    Comentariu by Peter — 5 iulie 2011 @ 10:20
  2. Episodul se pare că este autentic, confundasem eu Kazahstanul cu Tadjikizstanul. Am regăsit textul, am corectat eroarea, este povestit de Alexandru Dabija.
    “După cel de-al Doilea Război Mondial, un basarabean s-a gândit să se ascundă de persecuţiile sovieticilor. Şi s-a ascuns unde a crezut că nu-l va căuta nimeni: în munţii Pamir din Tadjikistan. Acolo, într-un sat izolat de lume, a ajuns profesor de limbă franceză. A predat el vreme de câteva decenii, până când un elev de-al lui s-a dus să dea examen de limbă franceză. Examen care s-a dovedit o surpriză totală, atât pentru comisie, cât şi pentru candidat: omul nu reuşea să se facă înţeles. După ceva verificări s-a dovedit că studentul tadjic vorbea foarte bine limba română. Basarabeanul autoexilat habar nu avea de franceză – dar nici tadjicii, aşa că româna a devenit o franceză cât se poate de valabilă…”
    Comentariu by Cornelius Ionescu — 5 iulie 2011 @ 14:51

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu