5 iulie 2011
- Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
23. Cosoneşti, Cosoneşti
- Cosoneşti. Un sat până mai ieri aproape necunoscut. Datorită unui
concurs de împrejuri mai puţin obişnuit a ajuns o staţiune turistică
importantă, poartă a ZONEI. Nu e vorba de înghiţirea fondurilor
europene, cum s-ar putea crede. Nici de pilele pe care le-ar putea avea
„ca şi” primarul pe la cine ştie ce blonde rău famate din guvern. Nici
măcar de păcălirea nu ştiu cărui nabab româno-italian, fost casier al
Legiunii, căruia să i se ridice o statuie în defileul Dunării, păcălind
autorităţile, ce atâta aşteptau de fapt, să fie păcălite, că ar fi
statuia lui Decebal. Mirosul aurului, mirosul vestiţilor cosoni, coşoni
cum le spun ţăranii de prin partea locului. Acesta a adunat aventurieri
din ţară şi din străinătate, cu sape, detectoare, pistoale, ba chiar am
văzut şi un AK-47, aproape ascuns de pulpana pelerinei de ploaie. Ar mai
trebui să fie puse şi mine antipersonal, ce se pot declanşa prin fir
sau prin călcătură. Nu e departe timpul. Lumea este însă pregătită. S-a
stabilit ca atunci când „lucrează” băştinaşii, să fie mânate înainte
vacile din Cosoneşti. Ca o primă mişcare s-a desfiinţat islazul unde
păşteau paşnicele patrupede dotate cu cozi şi ugere.
COSONEŞTI ARENA © C.I. |
Doar Vulpi îmi mai spune, aflând şi el de la confraţii lui, ce poliţişti ciudaţi au mai venit, ce bande de dezgropaci s-au mai aciuiat prin ZONĂ, pe la Poiana Omului mai de curând, decând prin Valea Albă au început turiştii să dea rapoarte direct la televiziuni, să facă poze şi filmuleţe ce apar mai pe urmă pe bloguri.
Vulpi vine mereu la mine şi semnalizând din coadă de la distanţă, îmi dau seama cam ce mai e prin ZONĂ. Doar că neamul vulpesc nu are noţiunea timpului aşa cum îl percepem noi. Nu-mi dau seama care este timpul adevărat, al nostru sau al lor. Pentru ei timpul se amestecă, ce au aflat de la vulpoii lor cei bătrâni este acelaşi lucru cu ce a văzut Vulpi5 – pentru noi, azi – la Ceata, la Cetatea păgânilor. Îţi poate spune că un detaşament de romani sirieni au venit peste munte şi au înoptat pe culme, spre Măgureni, acest lucru fiind tot atât de adevărat cum o parte din fondurile UNESCO au fost deturnate de la drumul către Sarmisegetuza, ce trebuia să fie demult şi asfaltat, către nişte buzunare încăpătoare din două primării. Cum să mă descurc cu astfel de informaţii? Vulpii5, fiind la şcoală, acum în clasa a treia, îşi dă seama de impasul în care sunt, iar datorită simpatiei ce ne leagă prin asemănarea urechilor noastre, puţin cam lungi pentru moda de azi, caută să pună în foldere diferite informaţiile pe care le capătă în ultimul timp de cele aflate prin educaţia vulpească. Merge deocamdată greu, dar Vulpi5, scumpetea de el, bănuit de mulţi că ar fi ceva rudă foarte apropiată cu mine, lucru dealtfel niciodată dezminţit de Vulpa, care cum aude zvonul, cum face cu ochiul, spre amuzamentul lui Vulpi, soţul ei preaiubit, aşa cred că se va descurca şi nu numai atât dar va deveni poate un bun „ca şi Primar” al ZONEI.
Ciudata schiţă a ZONEI, ce nu poate folosi nimănui |
Schiţa din anii 1950 tronează şi acum la Sarmisegetuza Regia |
Comentariu by Peter — 5 iulie 2011 @ 10:20
“După cel de-al Doilea Război Mondial, un basarabean s-a gândit să se ascundă de persecuţiile sovieticilor. Şi s-a ascuns unde a crezut că nu-l va căuta nimeni: în munţii Pamir din Tadjikistan. Acolo, într-un sat izolat de lume, a ajuns profesor de limbă franceză. A predat el vreme de câteva decenii, până când un elev de-al lui s-a dus să dea examen de limbă franceză. Examen care s-a dovedit o surpriză totală, atât pentru comisie, cât şi pentru candidat: omul nu reuşea să se facă înţeles. După ceva verificări s-a dovedit că studentul tadjic vorbea foarte bine limba română. Basarabeanul autoexilat habar nu avea de franceză – dar nici tadjicii, aşa că româna a devenit o franceză cât se poate de valabilă…”
Comentariu by Cornelius Ionescu — 5 iulie 2011 @ 14:51