73. Comoara din Râpă

 Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi

 73. Comoara din Râpă

Comoara din Râpa cu Galbeni sau Râpa Comorii cum i se mai spunea, din Valea Prelucii de lângă Vârful lui Vulpe zis şi Hulpe de către unii arhei, de din jos de Cetatea mare a Cetei, comoară ce apare şi dispare după cum e omul ce o caută sau vrerea Zeilor cei nehotărîţi de pe Valea Anineşului.

1988 - În stânga Vârful lui Vulpe, bărbierit pe jumătate. În dreapta gardul cu moşi şi babe. Înainte şi la stânga, poteca. În spate Dom Engineriu cu Vulpi şi V5.

 Vulpi se ţinea de mine că acum în septembrie pe Valea Anineşului e sezonul de prins şoareci, cică acum sunt mai graşi şi mai gustoşi, să mergem şi noi să-i prindem, să-i afumăm şi să facem provizii pentru la iarnă, că a auzit el de la Vasilca Înţeleapta că vine sfârşitul lumii şi să avem burta plină şi chiloţii curaţi, după cum spun unii de la oraş.

 V5, cum a auzit, gata şi el, doar să-şi ia ghiozdanul, nu pentru şoareci ci pentru corn şi iaurt. A întrebat dacă se găseşte ceva lapte pe acolo. Sigur, i-am spus, sunt destule vaci, doar să le mulgă cine vrea lapte. S-a uitat la mine cam ciudat, aşa într-o parte, a lăsat boticul în jos dar nu a chiţăit nimic, dar parcă am auzit un “Mă fac eu mare”.

 Zis şi făcut. A doua zi Dom Camion ne-a dus până la Valea Anineşului, a pus camionul la umbră, a zis că el are o treabă la biserică şi ne-a lăsat să ne continuăm drumul pe jos. Drumul e splendid, doar a fost pe aici o linie ferată forestieră până prin 1980. Iar Dom Camion, evlavios cum îl ştiam a luat-o repede spre biserică. Doar că fiinţa care îi făcea cu mâna de acolo nu era popa ci sau preoteasa sau fiică-sa, nu vedeam bine. Ce importanţă are, în fond erau la fel de evlavioase şi ele.

 Pe Valea Anineşului în sus, laşi Valea Mică în stânga, cu un drum bun pe ea, ce duce spre Dosul Vârtoapelor şi Comărnicelul, unde mai sunt nişte case bine ascunse. La intersecţia era, nu ştiu dacă o mai fi şi acum o cabană de lemn a forestierilor, cu dormitoare pentru ei şi pentru insectele homovore cu care sălăşuiau în bună pace. Alături un punct de colectare al fructelor de pădure, cu un jghiab în care erau aruncate găleţile cu afine sau zmeură. Jghiabul avea pe el carton gudronat, de care frunzele se prindeau, aşa că jos ajungeau fructele curăţate parcă cine ştie cu ce maşină sofisticată. După care erau puse în butoaie, butoaiele în camioane şi direct în Austria cu ele. Dar pe Vulpi şi pe V5 nu-i interesau procedeele tehnologice. Vulpi sărea prin bălăriile de pe marginea Anineşului şi rar sărea degeaba. Şoarecii mişunau prin iarba înaltă, printre brusturi şi mentă şi săreau aproape singuri în gura lui Vulpi. Acesta nu pierdea timpul, cu o labă deschidea sacul de rafie cu elastic la gură, dădea drumul la şoarece înăuntru, îşi trecea baiera peste gât şi tot înainte. Ce vânzoleală era în sac … Când trecea careva pe drum şi ne vedea pe toţi trei, se dădea binişor alături şi ne conducea din ochi şi din ceva cruci. V5 cu ghiozdanul pe spinare alerga după gândaci, trebuia să-şi facă insectar pentru la şcoala din Cosoneşti şi vezi că numai şi numai de pe Valea Anineşului trebuiau să fie, cei de pe Făerag nu erau aşa coloraţi. Eu după ei, cu ochii prin ţărâna drumului, după cosoni verzi, evident. Nu, pe drum nu erau cosoni, dar erau nişte spirale de fier ciudate, cu ceva vechime. V5 nu ştia ce sunt, Vulpi nici atât, aşa că am luat câteva drept pradă de război.

 Mai înainte, tot la deal, lăsăm Valea Gârbavei în dreapta, cu drumul acela mare şi destul de bun, care nu ştiu unde duce, o luăm înainte pe lângă nişte case acum înstărite, cu ceva moşi şi babe ce se uită după tine atent printre uluci, să te măsoare ce hram porţi. Oi fi vreun oficial ce vrea să dea amenzi şi să ia de fapt ceva brânză, oi fi vreunul cam certat cu legea, ce-şi caută şi el un sălaş pe aici, că loc este, zeii de aici nu sunt ca zeii de la oraş, ei îi lasă pe toţi să trăiască atâta timp cât nu se iau de vecini. Sau poate oi fi vreunul care caută ceva oamemi cu ziua, aşa de mers pe coclauri, pe la dărâmături cum se zice, să mai dea cu sapa sau cu târnăcopul pe acolo pe unde miroase a metal. Care om de pe aici e zdravăn l-o ajuta bucuros, că toţi sunt curioşi ce o mai fi răsărit pe dealurile dinspre munte şi plata, vezi bine, se face cu ziua şi cu “partea”. Parte din ce s-o găsi, dacă sunt zornăitori din aceia de argint sau de aur chiar, lizimahi, coşoni sau traiani după numele după care îi ştiu bătrânii. Şi e bine să-şi ia oameni de pe aici cu el, măcar ştiu pe unde-s aciuiaţi cei din gardă, care se fac şi ei că se uită prin straiţele oamenilor. Fiecare cu meseria lui, nu trebuie să te superi pe ei.

 Noi n-am luat pe nimeni, una că nimeni n-ar fi venit cu noi iar apoi noi mergeam cu Vulpi cel cu memoria lui de elefant, memorie ce cuprindea uşor cunoştinţele tuturor vulpilor cu care fusese rubedenie, toţi străvulpii de pe meleagurile Zonei. Aşa că am mai mers până la frumosa Luncă a Hastii. Pe dreapta alte case, înălţate bine deasupra drumului, de parcă s-ar fi temut de cine ştie ce viituri. Poţi să ştii? Curţi mari cu grădini cu legume dar şi cu nalbe de toate culorile. V5 nu-şi mai lua ochii şi voia să se apropie, dar un hămăit scurt al lui Vulpi l-a oprit brusc. De după gard doi câini mari, ciobăneşti, mai mult sau mai puţin mioritici, mai curând corciţi cu lupii din Zonă, se holbau la noi, fără să zică nimic. Parcă mi se ridicase părul măciucă, aşa cum se spune, dar sigur este că şi lui Vulpi şi lui V5 parcă le apăruse o coamă ţepoasă de păr ce se scurgea şi pe şira spinării. Nu, nu le era frică, dar era un fel de semnal de recunoaştere. Câinii au făcut doar un scurt “Hau” iar vulpiţele un scurt”Hi”. Apoi totul a intrat în normal, câinii s-au dus să mai miroasă şi altceva iar noi ne-am văzut de ale noastre. În stânga se făceau două drumuri. Unul urca pe Dealul Anineşului, schimbat în Dealul Arieşului de ceva arhei surzi şi cu memorie scurtă, care mergea pe culmea acestuia până spre Comărnicelul şi Ceata. Altul, ce nu mai era drum demult, urca pe treptele largi ale Vârfului lui Vulpe, schimbat şi acesta în Vârful lui Hulpe de alţi arhei sau poate de acelaşi sau aceeiaşi, surzi sau fără ţinere de minte. Dealtfel părerea mea personală este că niciun picior de arheu nu a bătut aceste vârfuri. Altfel ar fi observat vreunul şanţul artificial de 8 – 10 metri adâncime dintre Vârful lui Vulpe şi Dealul Ceata, prin care a trebuit să trec atunci când am urcat prima dată.

 Ei, dar acum eram cu Vulpi şi cu fiul lui şi al meu, V5 şi am luat-o după nasul vulpesc al lui Vulpi. A urcat hotărît pe Dealul Amineşului, apoi spre dreapta, tot pe culme. Poteci erau, dar probabil unele făcute de silvicultori, ce-şi marcaseă pomii cu cifre, ca să ştie cum să-i cheme probabil, căci de unde atâtea nume. Alte poteci erau mai curând făcute şi umblate de urşi şi mistreţi, după mirosul care se ridica. Vulpile strănutau des iar Vulpi chiar a tras nişte scuipaţi la ţintă, spre un fag ce i s-a părut lui că ar fi marcat de fiare.

 O pală de vânt brusc apărută dinspre munţi a făcut să zornăie deodată o porţiune mai abruptă a văii din dreapta. M-am oprit brusc, cu frică. V5 lafel. Doar Vulpi, cu un curaj demn de vechii exporatori ai pământurilor necunoscute, nepăsător a spus “Râpa cu galbeni”. Da, nu aveam niciun dubiu, ea era. Râpa cu galbeni sau cu denumirea mai veche Valea Comorii, din care curg lizimahi de clincăne valea când bate vântul şi sclipesc frunzele de parcă ar fi pline de licurici. Aşa şi era. Frunzele de pe jos se mişcau şi de sub ele mii de sclipiri aurii şi argintii săreau parcă în sus, împinse de ceva sau de cineva. “Nu luaţi, Dom Engineriu, ăştia sunt blestemaţi” Nu aş fi luat chiar dacă nu îmi spunea, dârdâiam şi aşa. Mai sus se vedeau nişte terase, pe una urmele unui turn, alta era cea de pe care luasră oamenii o piatră ciudat fasonată, “cu găuri aplicate” cum se exprimă arheul C.D. I-o adusese jos cineva, cu mari sforţări. A ajuns la Cluj cică. Nu ştiu cum arătau găurile alea aplicate, dar am văzut o ciudăţenie de piatră ce ar fi corespuns în mare descrierii din cartea din 1951, dar pe prispa Muzeului din Orăştie, în stânga cum intri. Cred că n-am mai văzut-o după aceea.

 Nu am mai mers mai sus, cum aveam de gând, să ne întoarcem pe la Ceata. Unele locuri ştiu să se ascundă singure, îşi poartă de grijă şi doar în unele momente crepusculare ale timpului înfloresc precum o orhidee mov. Am coborît pe acelaşr drum, de parcă ne urmărea cineva din spate. Ne uitam toţi trei din când în când înapoi. Ceva rece ne privea sigur. Bine că nu am luat nici un galben. Mai luaseră oamenii de acolo pe la 1806 şi bine nu le-a fost iar potera nu a găsit nimic în Râpa cu galbeni. Mai ales că unul a alunecat cică pe frunze, s-a dat peste cap până şi l-a crăpat de tot de un fag, fără nume pe atunci. De asta să se fi numerotat acum fagii? Ca să ştie omul unde îşi sparge capul? La întoarcere cei doi cîini semilupi stăteau în pragul casei lor de parcă erau împăiaţi, nici nu ne-au văzut sau mai curând nu au vrut să ne vadă, moşii şi babele au intrat repede în casele lor şi au închis uşile. Dom Camion ne aştepta în Camion, liniştit acum şi sforăind că am crezut că duduia motorul. Când am ajuns în Cosoneşti Vulpi şi-a dat seama că a uitat pe undeva sacul cu şoareci. Mi-a zis că o să se întoarcă a doua zi după ei. Săracii şoareci. Ce or fi gândit? Că o gaură tot au dat ei în sacul acela.

 Noapte bună, copii şi poftă bună!