7. Fifi cumpără zgarde şi coşoni

17 mai 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
7. Fifi cumpără zgarde şi coşoni

Iar şi iar am ajuns în ZONĂ. Îi dădusem telefon înainte Vasilcăi să vorbească cu Dom Camion al ei să ne aştepte când venim. Mi-era că iar se duc pe coclauri cu alţi turişti, să le arate potcoavele lui Decebal. Turiştii sunt curioşi şi de când cu reclama făcută de Tribunalul din Alba Iulia şi de Atila, ministrul culturii din Dacia hunicată, toţi se aşteaptă să găsească ceva prin frunze pe acolo, nişte cosonei măcar dacă nu şi câteva brăţări gălbejite. Cum turistul este stăpânul nostru, nea Văsile, Dom Camion cum îl ştiam eu, a închiriat o nicovală, nişte foale, nişte cleşti, de acolo de la Oraş, vreau să spun din Orăştie, de lângă piaţă, de la unu mare gras şi cam tuciuriu, Amăsii îi zic pe acolo, le-a urcat în căruţa aia cu motor şi s-a oprit cu ele tocmai pe Dealul Cetăţii de la Cosoneşti. Acolo unde şi-a cumpărat un teren, unde şi-a luat şi câteva vaci din alea cu şase ţâţe şi şi-a turnat şi-o casă de n-o dai pe vilele din Pipera. Amăsii, care venise şi el să ajute la descărcat, repede şi-a scos ochii din cap ca un melc, i-a rotit şi a grăit.
- Hau, bre nea Camion, aici e de muncă mult. Cin’ să ţină nicovala, cin’ să sufle-n foale, cin’ să ridice barosul şi cin’ să dirijeze turma. Da de mâncare ce să fac aici, că dacă nu-s români, de unde să iau? Hai că vin io cu ai mei aici, mânca-o-aş pă fata asta ochioasă a dumitale. Ne ridicăm şi noi aici în spate cevaşilea, văd că lemne e dăstule. Vin cu ăia ai mei şi cu unu mai mic al lui Zgârcea, ne aranjăm aici şi-ţi lucrăm ce vrei matale. N-o să te superi dacă ne facem şi noi câte ceva aşa, să vindem la târg, aici jos în Cosoneşti.




Azi batem cosoni 1860-A.Lancelot

Şi Dom Camion bătu laba cu Dom Amăsii şi-şi ridicară ţiganii o mândreţe de şandrama, de jurai că e Şura Dacilor. Şi toată ziua băteau acolo la nicovală de ieşeau numa cosoni de aur şi de argint, că de, aluminiu, cositor şi cupru se mai găseşte la ţiganii lor de la Oraş.
Iar Dom Camion, văzând frumuseţea de monede, aproape că nu voia să se mai despartă de ele. Dar datoria înainte de toate. În fiecare joi, când ţiganii nu lucrau, mergea, lua recolta, pe cei mai frumoşi îi dădea Vasilcăi, să-şi facă şi ea ceva salbe, iar restul îi semăna. Da, îi semăna pe acolo unde o să meargă cu turiştii. Ştia el locurile, că de aia se aşezase aici. Îi punea pe aproape de drum, nu-i acoperea complet, lăsa aşa un cant să se vadă strălucind în soare. Iar turiştilor pe care-i plimba, le spunea de la început.
- Dacă o-ţi găsi ceva, io nu cred că o-ţi găsi, da’ să zicem aşa, atunci mie să nu-mi spuneţi nimic, nu vreau să am necazuri. Şi vedeţi că se fac controale aici, da’ numa’ la urcare. La coborît, coboară fiecine cu fiece, nu să uită nimeni.
Şi nu ştiu cum se făcea că fiecare găsea câte ceva şi cu fereală şi le băga pe unde intra. Şi toţi erau mulţumiţi şi faima lui Dom Camion creştea, creştea. Începuseră să vină grupuri din Germania, din Austria, ba şi de la Moscova, de acolo de lângă Chişinău. Că aşa vorbeau moldovenii de Moscova, cum vorbesc bucureştenii de Pantelimon. Nea Camion îi aştepta cu duba lui şi cu Vasilca, în cap la Poarta Dacilor, aia vopsită în alb şi portocaliu, culorile naţionale ale dacilor, acolo lângă bufet. Toţi coborau de parcă ar fi fost berea pe gratis, luau şi nişte mici, că aveau mai mereu şi nu puteai să treci mai departe de putoarea lor. Ce nu ştiau ei e că Dom Camion avea şi de aici cotă, zece procente din orice vânzare. Dar nu-i interesa, berea era rece, ţinută în râu, pahare curate dacă voiai neapărat, micii proaspeţi, că tot Dom Camion îi aducea de la Oraş.
După aceea, Dom Camion se suia cu Vasilca în microbuz, mai lua pe cine voia el, ba şi pe cine nu voia, căci cei de la administraţia Parcului profitau şi suiau cu el, să-şi semneze condica de vizite la Cosoneşti la cetate sau la Sarmisegetuza sus. Şi după, aşa ca o râmă se înşirau autocarele. Noi, frumoase, cu nume din ţări exotice, multe erau de la Sea Line Land, firma care asigura cursele directe de la Bucureşti, Viena şi Roma. Din acelea ce aveau un metru între scaune şi nu 70-75 de centimetri ca cele vechi. Spre Sarmisegetuza drumul era splendid, asfaltat, aveau loc de depăşire. Sus la Cetatea Sarmisegetuzei, parcarea suspendată era aproape plină. Douăzeci de autocare erau parcate, pe două nivele. Mai era loc doar de încă zece. Proiectanţii făcuseră economie. Puteau să facă o parcare un pic mai mare, pe cinci, şase nivele, aşa cum este la Monaco, acolo lângă ţărm. Deasupra parcării erau cele două hoteluri, clasele turist şi superturist. Iar deasupra tuturor, turnul rotitor cu braserie şi vizibilitate totală. Puteai vedea şi Băniţa şi Vârful lui Pătru şi Godeanu şi tot ce mai doreai. Turnul Eifel se vedea mai greu. Prin podeaua de sticlă groasă de opt centimetri puteai vedea arheologii săpând cu şpaclul prin aşezarea civilă, urşii plimbându-se spre Feţele Albe şi ţiganii cu coşuri atârnate de o cobiliţă umblând după afine şi zmeură. Era un loc mirific. Ai fi zis că decând lumea tot aşa a fost pe aici.
Dom Camion tot şuşotea ceva cu Vasilca. Un zvon circula prin Europa. Cică chiar acum s-ar fi descoperit încă cinci zgarde pentru câini, din acelea în spirală şi un coş de coşoni. Întradevăr, un ţigănuş sprinten alerga printre pietrele ce delimitau cetatea. Purta două coşuri pe o cobiliţă, acoperite cu nişte năframe portocalii din acelea din care doar la Vasilca mai văzusem. După el o armată de arheologi în pantaloni scurţi şi monokini dând din şpacluri ş bidinele şi altă armată de verzi, acei demni urmaşi ai pădurarilor de altădată, angajaţi acum ai Parcului Dacic Naţional şi Natural. Gâfâiau toţi. Nu-l puteau ajunge. Dar stupoare. Puştiul venea spre noi, luă liftul şi ţuşti spre Dom Camion.
- Uite nenea ce-am găsit!
Scoase năframele şi în aceeaşi clipă mi-am dat seama şi cine este. Alu Zgârcea, băiatul lui Alu Zgârcea, cel ce lucra cu Amăsii. Ceva nu era în ordine. Mai ales că dintr-un coş ne priveau cinci brăţări sau poate zgarde pentru câini cum se dumiriseră arheii cei luminaţi de la Cluj, cei ce introduseseră în tot lanţul de hoteluri Dacia varza a la Cluj sau crauti a la Napoca, cum i se mai spune mai nou. Iar în celălalt coş stăteau aliniate fişicuri de cosoni galbeni şi albi. Toţi strălucitori şi noi nouţi, acu aduşi de la atelierul lui Amăsii.
- Nu aici bă Alu Zgârcea, du-te cu ele la parter şi dă-le la magazin să le pună etichetele şi preţul. Zece euroi coşonul şi o sută zgarda. Să ia toţi.
Toată lumea era în picioare. Ajunseseră şi arheii, unul luase un coşon şi-l încerca cu dinţii.
- Nu e de mâncare Dom Profesor, zău aşa, îi spuse dojenitor Dom Camion.
- Ce sunt ăştia? Ne stricaţi munca de o vară. Ce-o să zică acum lumea?
- Sunt amintiri Dom Profesor. Dar dumneavoastră putem să vă dăm unul, să vedeţi cum ar arăta. Că nici un arheu n-a descoperit vreodată unul, nici din Dacia nici din Dacica. Doară pietre. Şi pe alea le puserăţi la loc cu curu în sus şi le lipirăţi gaura cu beton.
Vasilca hohotea uitându-se cu stângul la arheu şi cu dreptul la Dom Camion. Începusem să văd şi eu cruciş, mă cam uitam în toate părţile. Iar Fifi, draga de ea, lungă, slabă şi aproape mută, aşa cum îi stă bine unei fumei, puse paie pe foc.
- Astea sunt de aur.
Dom Camion râdea, eu râdeam, Vasilca nu înţelegeam ce face iar Alu Zgârcea, drăguţ şi îndatoritor, îi întinse coşurile.
- Cumpără-le mata tanti pe toate şi îţi fac şi reducere. Zece la sută.
Fifi deschise poşeta de care nu se despărţea nici la budă şi scoase o hârtie de o mie de euroi.
- Dă-mi restul.
Alu Zgârcea se scărpină în sâni, pe sub maieul rupt şi jeguliu, odată în stânga, odată în dreapta şi-i întinse două hârtii de câte o sută de euroi.
- Aşa e bine, Cucoană?
- Nu vorbi urât bă!
- Da’ n-am vorbit urât. Dânsa e o Cucoană, nu o doamnă ca astea care vin pe aici să ne arate cracii ăia albi şi graşi.
Toată lumea râdea. Şi arheii. Şi Vasilca. Şi Fifi, în timp ce-şi strângea cumpărăturile într-o pungă frumoasă pe care scria “MAI TRAGE ODATĂ!”. N-a mai tras odată. A zis doar
- Hai la Bucureşti. M-am săturat de arhei tâmpiţi ce aleargă după un biet copilaş.
Şi Vasilca şi Dom Camion stăteau cu toţi ochii întredeschişi.
- Doamna Fifi e o Cucoană, spuse Vasilca de parcă ar fi fost concluzia unei adânci cugetări.
Arheii îşi puseră cozile între picioare, apoi cu ele pe mâna stângă plecară încolonaţi. Verzii la fel.
Cred că este de prisos să vă spun că şi zgărzile şi coşonii se dovediră făcuţi chiar din aur. Nimeni nu a putut dovedi vreodată dacă sunt dacice sau făcute de Amăsii în Coliba Dracilor din spatele casei lui Dom Camion, omu’ Vasilcăi. Aveau acum şi etichete şi preţ, ba până şi factură, semnată de Dom Camion şi Vasilca. Dar asta doar aici în Ţara Minunilor, Ţara Vasilcăi, se poate petrece.