28 decembrie 2012
Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
74. Măgalba ca Zăpada
Între Ponorici şi
Prihodişte vei întâlni un plai lat, cu o istorie ciudată şi agitată, uitată
azi, Acestui plai lung, lung de tot i se spune Poiana Omului decând sunt oameni
care să boteze locurile, ca nişte zei ce neavând ce face, dau nume la toate
alea, să nu se încurce şi să nu mai ţină minte ce au făcut şi ce mai au de făcut.
Sute de ani pe aici oamenii au ridicat valuri de pământ, palisade, case, stâne,
Sute de ani s-au bătut între ei de se înroşise pământul de atâta sânge vărsat.
Apoi, înfricoşaţi de ce au făcut, au fugit care încotro, lăsându-şi morţii să
fie mâncaţi de fiarele pădurilor şi de vulturii cerurilor. După ce au mâncat
toate stârvurile, animalele s-au sfâşiat între ele, de n-a mai rămas niciuna
vie. Viermii le-au mâncat, viermii au murit, vântul a împrăştiat colbul peste pădure.
Colb blestemat ce pădurea a mâncat. Sute de ani fiarele ocoleau poiana.
Oamenii, fiinţe trecătoare ce uită cel mai uşor şi nu învaţă mare lucru, au
început să-şi facă din nou apariţia. Din instinct când erau singuri, ocoleau
mijlocul poienii. Când erau mai mulţi îşi făceau curaj, ţipau, jucau, să împrăştie
duhurile necurate ce se ridicau din poiană. Cu timpul se făcuse un obicei în a
se aduna de câteva ori pe an, la horă, la vândut ce făcea fiecare, prilej de se
cunoaşte tineretul din împrejurimi. Stâne nu făceau decât la marginea poienii,
de parcă pădurea i-ar fi putut ajuta cu ceva. La început unicornii, vestiţi
pentru curajul lor, luară în stăpânire poiana. Unicornus copitatus dacicus. Ei
erau. Turmele de unicorni ai dacilor, acum sălbăticiţi, dădeau iama prin oile sătenilor,
pe la stânele din Poiana Omului şi din Călianu. Îşi înfigeau cornul în câte o
oaie, două, fiecare după puteri şi apoi fugeau pe Rotunda. Acolo trona Măgăriţa
Albă, Măgalba ca Zăpada urecheată. Dar ce să facă Măgăriţa Albă cu o oaie ce
sângera de nu mai putea? O lingea de sângele se oprea şi plasture de brusture
îi punea. Pe unicorni îi speria cu glasul ei de ultimă donă. Azi aşa ba şi
mâine tot aşa, o turmă îşi făcu ea măgăriţa albă cu urechi de iepure şi glas de
cangur de copac. Unicornii supăraţi şi asurziţi plecară care pe unde putură, că
de aia acum nu mai vezi unicorni în turmă ci doar aşa câte unul, ba şi acela ruşinat
şi bombănind tot timpul. Poiana Omului ce nu mai este a omului, poiană
blestemată de animale părăsită. Până şi numele sărbătorilor ce le făceau
oamenii peaici deveni Ne-deia, adică fără de zei. Văzând vulpile ce se întâmplă,
ele ce aveau vizuinile la Vârful lui Vârfete, îl trimiseră pe Vulpică, cel cu
ghiara mică la Măgăriţa Albă, Măgalba ca Zăpada, cea cu turma măricică şi-i
spuseră la Piatra Roşie să se mute, blestemul muntelui să se stingă, duhurile să
intre în pământ, acolo unde au şi ele loc mai mult de zbenguială, să nu mai facă
zâzanie prin Poiană, să lase oamenii şi animalele să stea liniştiţi pe aici. Măgăriţa
Albă, Măgalba ca Zăpada, bucuroasă fu să schimbe locul cesta.
Căci acum, aici, totul era liniştit. Pomii se mişcau uşor în
rămăşiţa de pădure de pe Rotunda. Pomi bătrâni, găunoşi, fagi de sute de ani se
clătinau cu tristeţe în vânt. De o sutădoisprezece ani şi paisprezece luni nici
un fag nu se mai născuse pe aici. Faga Mare, plină de scorburi, scorburi pline
de veveriţe, veveriţe pline de alune, alune pline de viermi, viermi plini de
rumeguş, rumeguş din Faga Mare, Bunica tuturor fagilor cât cuprinzi cu ochii.
Asta era liniştea din Pădurea de pe Vârful Rotundei, vârf ce nici că era mare,
dar era măcar rotund, rotund ca o baligă de unicorn. Încet, încet, să nu i se
amestece albul cu alb, Măgalba ca Zăpada cu turma ei de oi ţurcane se duse către
Ţâfla, locul de unde, ca o trompetă din războiul daco-roman, proaspăt găsită de
scormonitori şi aruncată dar repede regăsită şi suflă pe nările-i ca o rachetă,
de se speriară toţi fraţii şi fârtaţii de prin Cioclovina şi din Piatră. Lângă
Piatra aia de-i zice Roşie, acolo unde dacii mai aveau încă cetate, se vedea
ceva ce nici că se speria. Asta e stăpâna mea, decise Măgalba ca Zăpada. Şi mi ţi
se repezi, o linişti şi-i spuse
- Sunt eu măgăriţă
acum, dar dacă mă vei săruta, într-un viking chipeş mă voi transforma.
- Nu cred.
- Încearcă.
Ei şi aşa vă spusei o povestioară albă, cu urechi şi coadă,
lungi de prin Poiana Omului până prin Piatra Roşie. Şi dacă nu credeţi, înseamnă
că nu este aşa.
Noapte bună copii
cuminţi şi necuminţi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu