86. Plinte, babe, laţi, uluci

6 ianuarie 2014

Denecrezutele Aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
86. Plinte, babe, laţi, uluci

- Plintele şi babele
Ce ţin palăncile,
Ta, ta, ta
Ti, ti, ti.

V5 ţopăia în două picioare pe mijlocul drumului, trezind toată lumea, adică pe oameni, pe animale şi pe pomi. Voce n-avea, de dansat nu ştia, despre cuvintele aşa zisului cântecel ce să mai vorbim. Nu-i păsa deloc. Cu coada stufoasă şi roşie în sus, ridica praful din drum până la mine pe terasă. Mă trezesc bătând ritmul

-Ta, ta, ta
Ti, ti, ti.

Gândurile se duc departe, departe, cu vreo şaizeci şi opt de ani în urmă.
Eram mic, mic, aveam vreo 6 ani, deci să fi fost prin 1946? Cam aşa. Taică-meu lucra cu încă vreo doi-trei oameni de pe acolo din sat, din Răteşti, să ridice un palan în jurul curţii. O afacere sortită de la început eşecului, după cum s-a şi dovedit. Nu datorită materialelor sau planului ci datorită împrejurărilor politice. În câţiva ani nu a mai rămas nimic nici din palan dar nici din casă, din grădină, din pomi, din animale. Oamenii, prin cine ştie ce minune, au rezistat mai mult, numai ei ştiu cum.

Dar vorbeam despre … palan. Făceau întâi gropile. Apoi în fundul lor aşezau plinta de piatră, sau soacra cum îi mai spuneau, adusă tocmai din lunca Argeşului cu carul, pe care o băteau bine cu un drug de fier, aşa cum bine merita, să nu se mişte neam. Băgau apoi în groapă câte o babă, cât mai groasă, pe care o fixau cu pietre sfărâmate, bătute şi ele cu drugul, până înţepenea şi ea. Separat se puneau pe pământ doi laţi teşiţi, că doar de aceea le ziceau laţi, în care fixau în cuie ulucile, ascuţite sus, să nu ţină apa de ploaie. Prefabricatele astea, lungi cam de doi metri, erau apoi ridicate şi fixate cu nişte cuie mai mari, pe babe, aşa să nu atingă pământul, tot să nu putrezească de la noroi sau zăpadă. Între pământ şi palan se îndesau pietre, să nu se strecoare iepurii, vulpile, jderii, bursucii, care toţi, făceau ce făceau şi coteţul de păsări tot îl nimereau.

Ce m-aş face fără de V5? Lui îi datorez amintirea acestor cuvinte înlănţuite poate fără să ştie, de cetăţile dacice. Plintele de la temple aveau acelaşi rost, să nu permită coloanelor, babelor adică, să se afunde în pământ. Ba sub plintele de la sanctuare era făcută şi o groapă conică, umplută cu lut şi pietre bătute, pentru disiparea efortului. Palanul de lemn? Trebuie să fi fost şi el între coloanele-babe şi pe zidurile davei-palancă, totuşi nu suficient de înalte.

- Plintele şi babele
Ce ţin palăncile,
Ta, ta, ta
Ti, ti, ti.
Plinte, babe, laţi şi uluci.

Ah, bine că l-a sculat şi pe bătrânul Vulpi, tat-său, am cu cine să beau o bere rece, luată de la cârciuma lui Dom Camion şi a Vasilcăi şi răcită în apa Sargeţiei. Ce viaţă e în Cosoneşti!