41. Trovantul cel Mare

29 octombrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
41. Trovantul cel Mare

Şâşî şi Ţâţî, plozii Trovantului cel Mare. Fotografia aparţine Maestrului Cornel Airinei, care poate autentifica astfel cele narate de Dom Engineriu

Un huruit năprasnic mă sculă în toiul nopţii. Au intrat ruşii cu tancurile în Cosoneşti? Au dat comuniştii din Ludeşti vreun cutremur ca să poată cuceri cetatea? După cum ţipa lumea din jur, era de rău. Oameni, câini, pisici, oi, vaci, vulpi, porci, găini, gâşte, raţe, toate strigau după ajutor, fiecare pre limba lor. Până şi măgarul lui Ăl Bătrân, ţiganul ce putem spune că adusese prosperitatea în ZONĂ, odată cu AluZgârcea, fiul lui AluZgârcea, care la rândul lui era fiul lui AluZgârcea, răgea de parcă era locomotiva aceea ce demult nu mai trecea pe aici. Villa Cosonaria se zdruncina din temelii, la fel se pare că şi cele din jur. Vasilca şi Dom Camion ieşiră din Villa lor şi căutau să liniştească lumea, aşa ca domnul Înmărmureanu, specialist de marcă în cutremuroaie, ce veşnic e nemulţumit de magnitudinea cutremurelor. Ce, ăsta e cutremur? Să-l vedeţi pe cel din 1802 cum a fost. S-a zguduit atunci şi biserica Sfântului Sile Blajinu din Piaţa Roşie a Muscaliei.
Mare vacarm, nici nu-i dădeai seama dacă e tot huruitul de la început sau doar ţipetele şi ţopăielile vieţuitoarelor. Vasilca, atotştiutoare cum a fost întotdeauna ne linişteşte.
- S-a sculat iar Trovantul cel Mare din Cosoneştii din Deal. Precis că iar a trimis un ou aici în vale.
- Care ou Vasilco?
- Păi uită-te şi mata, Dom Engineriu în Apă, uite chiar aici în mijloc. Nu vezi că se ridică? A ajuns până în Apă Trovănţelul şi acum nu poate să mai curgă neam. Să vezi ce inundaţie face.
Mă duc la Apă. În mijlocul ei ceva mare şi negru, parcă rotund, aşa cam de şase, opt metri înălţime, nu lăsa apa să se scurgă la vale. Huruitul se porneşte iar. Dom Camion înepu să ţipe de acoperea toate orătăniile
- Urcaţi sus pe deal, acum. Toată lumea sus pe Grădişte.
Ne urcarăm aşa pe abrupt până pe platoul Grădiştei, unde fusese castrul roman al Cosoneştiului, iar acum îşi făcuseră vile câţiva şmecheri din Deva. Dădeam mereu de Vulpi5, care se opintea cu ghiozdanul cu ceva cărţi pe o parte şi cu Ipad-ul acela scump şi prost pe care-l văzuse la televizor la nu ştiu ce miniştrii ce nu aveau darul ţinerii de minte, atârnat pe partea cealaltă. A trebuit să se ducă după el tocmai la Puchenii Mari, unde era fabrica de ipazi, să ia unul pentru testare, că doar nu era să dau ceva cosoni pe aşa ceva. Eu eram cu clasoarele cu „ocupaţii”, Fifi cu cele două pungi de monede dubioase iar Vasilca îşi ştergea mâinile de şorţul ei cu franjuri.
- Unde e Camionaş Vasilco, uitaşi de el, nu-i aşa?
- Hă, hă, Camionaş a luat-o înainte, cred că e deja la Cetate. Cum a auzit huruitul, cum s-a căţărat. Şi i-a luat şi pe toţi Vulpi cu el.
Începuse să se lumineze. Ceva negru lăsa o dâră lată printre fagii de pe Dealul Cosoneştiului. Pământul trepida ca la cutremurul din 1977. Ne uitam îngroziţi la ce vine drept spre noi. Arătarea a trecut drept prin buda de deasupra bufetului de lângă fosta cabană. S-au auzit nişte ţipete, cred că erau niscai poli-drogaţi prin lăuntru, se serveau şi ei pe acolo cu ce găseau. Locul e cunoscut de zeci de ani pentru afaceri de genul acesta. Probabil că au alunecat înăuntru, o să vedem mâine. Duhul cel negru şi rău, evident că era rău, s-a rostogolit drept spre noi, dar s-a oprit chiar în mijlocul Apei, cu un sfârâit puternic şi s-a lipit de frati-său mai mare ca vârstă cu o jumătate de oră. Suficient ca să-l mişte puţin din loc, lăsând Apa Grădiştei să treacă printre ei. Ne uitam spre dealul de vizavi cu spaimă. Părea tăiat în două, copacii erau culcaţi în lături. Dom Camion ne linişti.
- Gata. Odată la 44 de ani, trei luni şi şapte zile se întâmplă aşa ceva. E în legătură cu ciclul solar. La patru cicluri se nasc doi gemeni. Sus este uscat, aşa că Trovantul tată-mamă îi trimite jos la apă, ca să poată creşte. E bine.
- Ce o fi aşa de bine, nu prea ştiu. Era cât pe aci să ne lase lipiţi de stâncă, aşa ca la Hiroşima.
- Nuuuu, se opresc întotdeauna la apă. Prind rădăcini, se măresc, apoi înmuguresc şi ei. Doar că oamenii de pe aici sunt răi, vin cu târnăcoapele, îi sparg să-şi facă case din ei. Noroc cu Cetatea, oamenii iau din zidurile ei, nu mai trebe să spargă neam.
- Da, mare noroc avem cu Cetatea. Dacă ar lua-o şi Cetatea la vale aşa, n-ar mai fi oameni nici prin Cosoneşti nici prin Orăştioare.
- Uite, Dom Engineriu, Faeragu şi Dealul Cetăţii au fost cum sunt ăştia doi fraţi d-aici din apă. Dar au avut apă bună jos şi au crescut, au tot crescut, că uite cum au ajuns. Zici că-s una cu pământul. Primii au venit de sus, din cer. Au venit câteva mii de trovanţi. Le-a plăcut aici, ei tot creşteau, făceau copii, nu-i supărau nici plantele, nici animalele. Dar au apărut oamenii şi asta nu le-a mai plăcut. Oamenii nu-şi dau seama că şi trovanţii sunt vii, doar că ei cresc şi se mişcă mai încet. Vin dintr-o altă lume, cu alt ritm. Sunt peste tot. În Australia, în America, în Asia. Poate că sunt şi în Antarctica, lor nu le pasă de frig sau căldură, apă să aibă.
- Mai las-o Dom Camion …
Dinspre Cabană veneau agale alte două arătări, negre-maronii, ţinând aşa departe una de alta, ducând la nas ceva care ar fi semănat a mâini dacă n-ar fi fost aşa năclăite. Se bălăngăneau în stânga şi în dreapta, ai fi zis că-s bete dacă n-ai fi ştiut că sunt drogate bine. Erau poli-drogaţii ce de aseară probabil intraseră în budă şi ajunseseră de nu-i mai recunoştea nimeni. O duhoare de nedescris venea înaintea lor. Toţi ne traserăm înapoi, care pe unde apucă. Cei doi trovănţei începură să tremure şi încet, încet o luară şi ei la vale. Vulpi5 sărea şi el înaintea lor, dând din coadă şi şoptind de se mişcau şi pomii
- După mine, trovilor, după mine. Haideţi repede, că aici nu e Parlament. Ajunseră la Valea Vinţii, o luară în sus, apoi, la cotitură pe Pârâul Poienii, spre nord, că era mai neumblat pe acolo. Acolo or creşte liniştiţi încă un milion de ani sau poate chiar zece. V5 se întoarse mulţumit cam după două ore.
- Vai ce drăguţi sunt trovii. Au şi nume. Sunt cam greu de pronunţat însă. Ar suna cam Şâşî şi Ţâţî. Şâşî este cel care a venit primul, se cunoaşte imediat, este ceva mai mare. Văzând şi ei că viaţa a ajuns cam grea pe aici în ultimii ani, s-au hotărît să crească mai repede, să se dea şi peste cap, doar, doar să scape şi ei. Mi-au spus că nu Marele Trovant este cel mai mare ci însuşi Pământul este un Trovant.
Aşa s-au lămurit şi lucrurile cu geneza trovanţilor. Nu sunt decât nişte seminţe, am putea spune, de planete.
Între timp cei doi poli-drogaţi reuşiseră să se spele în Apa Grădiştei, pe care o cam împuţiseră bine, dar apa curge, algele, viermii, broaştele, peştii o mai curăţă, aşa că acum stăteau pe mal sprijinindu-se unul de altul şi răsuflând năuci. Cred că habar nu aveau prin ce trecuseră, probabil gândeau că era efectul nemaivăzut al drogurilor cu care se ospătaseră când căzuseră în hazna. Colegii lor îi chemau de la maşini, doar îi aşteptau şi alte treburi prin barurile din Orăştie şi Deva. Până când Dom Camion nu le-a spus cu vocea lui suavă „- Hai, valea de aici” nu se clintiră. O luară agale spre maşini.De sus dinspre Poiana Rădăcinii se porni parcă un urlet de-ţi ridica părul spre stele. Cei doi ageamii o rupseră la fugă şi luară maşinile din mers. Dom Camion şi Vasilca râdeau de se prăpădeau.
- Aşa Trovanţilor, aşa, să facem puţintică curăţenie, măcar pe aici pe Vale! Staţi liniştiţi, asta a fost doar pentru poli-drogaţi. Noi putem sta fără griji încă paşpa de ani. Pe urmă …