5. Cu ce se mai joacă Vasilca

9 mai 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
5. Cu ce se mai joacă Vasilca

Nu ştiu cum fac dar iar ajung în ZONĂ la Cosoneşti, pardon, la Costeştii de lângă Orăştie. Nu reuşesc să mai iau nici o căsuţă cu chirie, pentrucă ele au fost demult casate şi făcute aşchii pentru foc. Preţul pe care îl puteau lua proprietarii pe închirierea lor era prea mic pentru afacerile ce se derulau în zonă. Bufetul a rămas, orice bufet este rentabil şi nu numai atât, pe malul Apei Grădiştei s-a mai făcut, în locul unui chioşc ce vindea Cico şi biscuiţi, un ditamai restaurantul, dotat bine, cu mese, scaune, grătar pentru făcut mici afară, să cheme toţi câinii ce fac naveta din sat. Are înăuntru până şi o toaletă civilizată, cu apă curentă. Încet, încet de tot, dar tot se mişcă treburile şi pe aici. Peste apă s-au construit nişte vilişoare de vacanţă cochete, dar fără nici un spaţiu verde unde să poţi pune un şezlong şi să aştepţi să-ţi cadă o pară mălăiaţă în gura cea deschisă la atâtea minuni câte se petrec pe aici. Printre aceste vilişoare sunt şi câteva pensiuni pentru pensionari, unde am reuşit şi noi să luăm două camere. Câte două pătucuri în fiecare cameră, sobe n-au pus, că doar n-o să vii iarna pe aici să te alerge lupii, un radiator cu o etichetă pe care scrie româneşte “Nu funcţionează “. Dacă nu ştii româneşte, s-ar putea să funcţioneze. Au şi toaletă, dar de, ajunge una la toată vila, acolo în spate, şi fără apă, că de-aia există frunzele curgătoare ale brandului de ţară. Nu au breakfast, dar, în fiecare seară, nea Vasile face turul cotineţelor, uite că iar greşesc, turul vilişoarelor şi scrie într-un carneţel ce-ţi doreşte inima. O palincă, un vinişor alb sau roşu, o Coca, o apă minerală cu sau fără bule, carne pentu mici, pe care ţi-i faci singur, pâine proaspătă, brânză telemea sau proaspătă, lapte, chiar roşii castraveţi şi ceapă, că pe la turci se făcură şi anul ăsta. Îţi şi spune cât te costă, îţi lasă şi ţie un bileţel, aşa să nu fie discuţii şi adaugă
- Plătiţi la fata, vine imediat cu ele.
Şi chiar vine. Cu o bazma albă, cu un şorţ tot alb şi cu danteluţă prin prejur, ducând după ea un căruţ pentru butelii, transformat ad hoc într-o servantă cu patru roate. Un şervet mare alb pus pe deasupra, să nu vadă muştele ce bunătăţi are. Şi dedesubt câte o pungă de plastic pentru fiecare beneficiar. Cu bileţel cu adresa şi suma. Mă simt aproape ca în Confederaţia Helvetică. Chitanţier nu este, dar ce ne trebuie, oricum marfa este ca la mall-ul din Orăştie.
Ridic ochii la fată, să-i plătesc şi să-i mulţumesc şi rămân înţepenit.
- Bună seara Dom’ Engineriu. Uite că mă trimise Dom’ Camion cu astea la voi.
- Tu eşti, Vasilco? Nu-mi vine să cred.
- Ba să crezi, ce, nu-ţi place servitul la pat?
- Ba da, dar ce-i cu tine ? Eşti transformată, în bine, vreau să zic.
- Da, noroc cu Dom’ Camion.
- Nea Vasile e dom’ Camion?
- El e. Ne-am stabilizat şi noi aici. Uite, vezi casa aia din capăt, aia mai înaltă? Aia e a noastră. Are şi un microbuz cu care facem aprovizionarea, mai cărăm turişti la cetate. E bine, e bine Dom’ Engineriu. Am avut şi noi noroc odată.
- Şi cum aţi reuşit? Aţi dat şi voi peste cosonii lui taică-tu? Aşa v-aţi luat căruţul ăsta?
- Nu râde Dom’ Engineriu, că tomnai de la un căruţ ni se trage. Am găsit un căruţ de jucărie …
- Lasă-mă Vasilco, acum îţi arde de glume? Aţi vândut brăţara aia, precis.
- Nuuu, pe aia a dat-o aşa degeaba la muzeu, i-au spus de la Poliţie că aşa uită şi ei de toate chestiile.
- Şi acum vă apucară-ţi să vindeţi jucării? Mai bine cred că mergea cu mulsul şi cu vândutul laptelui.
- Nu Dom’ Engineriu, sunt jucării serioase, sunt de alea stricate, vechi.
- Vasilco, ce tot spui tu acolo?
- Degeaba râzi matale, am vreo şase căruţuri mici, aşa de vreo palmă lungime, le-am găsit cu Dom’ Camion când stăteam şi noi pe iarbă şi se mişcă o piatră. Am arătat unu la Muzeu, ni l-au luat şi ne-au dat o groază de bani pe el. Ziceau că doar la Viena la muzeul de acolo se mai găseşte unul aproape la fel şi e tot de pe aici, cică din Romos. Dar toate e de pe aici şi alea e doar copii. Ale noastre e bune.
- Şi cum arată jucăriile astea?
- Nu-ş’ cum să-ţi explic io mai bine. Ca căruţul ăsta, da’ roţile au doar patru spiţe, iar deasupra, mă ierţi mata, e un ţucălel şi pe lângă ţucălel nişte raţe. Hi, hi, da, nişte raţe cu ciocul mare, parcă le vezi cum dau cu el în stânga şi în dreapta! Şi ţucălelul are şi capac, tot cu nişte raţe pe el. Avea roţile rupte, vruia Dom’ Camion să le repare, că la asta se pricepe, da’ i-au spus de la muzeu că asta fac ei, că altfel le ia pâinea de la gură şi pe criza asta … Zicea ăia că-s mai vechi decât cetatea cu o mie de ani, da’ io nu cred. Raţe sunt şi la Cetate la Sarmisegetuza pe nişte pietre aşa ca nişte jumătăţi de ou. Erau multe pietre de-alea, da nu mai sunt, le-or fi sfeterisit profesorii sau enginerii care mai vin pe acolo.
- Poţi să-mi arăţi şi mie cum arată jucăriile astea?
- Da’ cum nu. Uite, până mâncaţi, tu şi cu doamna asta slabă de i se văd ciolanele prin bulendre, mă duc şi eu să termin cu difuzaria, aşa-i zice Dom’ Camion, să dau banii şi vin cu o jucărie de asta, că nu o ţin chiar secretă, doar că nu o vând.
- Bine Vasilco, noi nu plecăm nicăieri.
Fifi, profesoară de istorie la originea ei demult uitată, rămăsese cu gura căscată la familiaritatea dintre mine şi Vasilca cea care te derutează când o priveşti. Nu mai ştia cu care din noi vorbeşte, aşa că a crezut de cuviinţă că e mai bine să tacă. Nu-i vorbă, că şi ea era numismată, adică-i plăceau banii al dracului de mult. Avea pe acasă nişte bancnote germane gravate, o frumuseţe, făcute pe timpul lui Hitler, cu portrete de scriitori şi muzicieni şi două pungi pe care scria BNR şi care erau pline de monede vechi şi noi. Una cu româneşti, una cu străine. Elevii îi ştiau pasiunea şi de 8 martie, de 1 mai, de Crăciun, de Paşte, dar şi de ziua Unirii celei mici, a celei mari, de ziua copilului, la venirea din vacanţe, îi aduceau cadou ce găseau pe la părinţi sau cunoştinţele acestora. Era colecţionară, chiar dacă le ţinea în pungile acelea, aşa că nu putea zice nimeni nimic. Când ajungeam pe la ea le desfăşura pe masa din “birou“, acolo unde verifica tezele şi extemporalele şi le aranja în ordine. Cele de argint deoparte, pe urma cele de aluminiu, de bronz şi de alamă. Cele mai mari ca diametru în stânga, cele mici în dreapta. Ţara şi anul nu aveau importanţă. Credeam că râde de mine, dar nu, era foarte mulţumită de colecţia ei. Am căutat s-o fac să se despartă de două, trei monede, să facem un schimb acolo, dar nu, totul până la bani. Schimbul la ea avea un singur sens. De la alţii către pungile ei! Niciuna din metodele mele de convingere, chiar cred că le-am încercat pe toate, nu au dat roade.
Cred că de asta şi era aşa slabă. De fapt puteau să fie mai multe cauze. Poate de rea ce era sau poate de la niscai viermi intestinali.
Oricum, era o prezenţă plăcută, nu vorbea prea mult şi mergea unde voiam eu. Acum, când a auzit că e vorba de cetăţile dacice, a zis
- Hai, când plecăm?
Făcea poze de n-o mai puteai opri, ceeace pe alţii îi enerva, dar mie îmi convenea. La cele cincizeci de kilograme ale ei, se urca şi în copaci şi pe dealuri, doar să aibă un unghi mai bun.
- Aş vrea să-i pozez jucăriile, îmi zice.
- N-ai decât, cred că o să fie încântată.
Luarăm masa, o stinserăm cu nişte apă plată, cu nişte prune de Costeşti, din acelea ce atârnă peste toate gardurile, căci pe aici nu le mănâncă nici porcii nici câinii. Doar în budană ce se mai strâng, de au grijă de ele oamenii să le mai amestece până ajung la Dom’ Alambic, cel ce transformă după reţete numai de el ştiute, borhotul ăla împuţit în licoare dumnezeiască. Alambicul lui Dom’ Alambic e montat tocmai pe malul celălalt, ceva mai devale, lângă piua cea veche, mai jos şi de murărişul cel ţepos de pe deal.
Apăru şi Vasilca, de data asta fără recuzită, doar cu o pungă de plastic.
- Am adus păsărica, cine vrea să mi-o vadă?
- Pune-o Vasilco pe masă aici s-o vedem în toată frumuseţea ei.
Ochii Vasilcăi se roteau de mulţumire ca nişte girofaruri. Băgă mâna în pungă, scoase de acolo un pachet făcut din ziare, îl puse pe masă şi începu să-l despacheteze. Cred că n-avea mai mult de douăzeci de centimetri lungime şi părea uşor.



Carul Vasilcăi, să juri că e cel de la Romos, cel de stă acum la Viena



Când a pus pe masă obiectul am înlemnit. Era un car votiv de bronz, aşa cum nu văzusem decât prin cărţi. Semăna aşa cum se spune că seamănă două picături de apă cu cel găsit la Romos în 1834, la nici cinci kilometri în linie dreaptă de aici. Dar acum se află la Viena şi o copie la Budapesta. La noi în ţară nu există nimic, iar când vine vorba de el, se pune poza celui găsit la Bujoru. Acum o să putem pune şi o poză, Doamna Fifi şi făcuse două, nu vorbea, dar făcea, fără să ceară voie de la nici o Vasilcă. De fapt pentru Vasilca devenise deja un obiect transparent. Cine nu vorbeşte nu există şi tot ce e scris este adevărat! Şi ca să-mi mai troznească câteva, Vasilca adăugă
- Mai am cinci acasă. Le ţin în vitrină.
Cine ştie ce-o mai avea acolo … Of, vitrină în Costeşti şi dichisită cu ce n-are Muzeul din Bucureşti, de la Poşta Mare nici măcar în gaura din faţa CEC-ului. Mi-am adus imediat aminte de vitrina Coanei Maria din Grădiştea, ce găzduia nişte sticle goale de Pepsi pe nişte milieuri. Pune fiecare ce are.
Nu, nu putea fi adevărat.
- Vasilco, n-aţi trecut voi cumva pe la Viena? Parcă am citit eu undeva de nişte românaşi de-ai noştri care luară nişte lebede de-acolo. N-or fi astea?
- Ptiu ce-ţi trece prin cap, Dom’ Engineriu! Io nu fusei niciodată mai departe de Vinţu. Nici la Alba n-am ajuns. Ce să cătăm noi la Viana? Pe Împăratu’?
- Păi lebede, astea nu-s lebede?
- Astea-s nişte jucării vechi şi stricate, pe care nu-ş’ de ce profesorii de la Muzeu ne dau grămada de bani. Pot să fie şi raţe şi gâşte şi lebede. Bine că se vând şi că nu le-a reparat Dom’ Camion.
- Bravos Vasilco, ai gândire economică mi se pare. Ai grijă de ele şi de Dom’ Camion, că văd că v-aţi lăsat şi de gâl-gâl.
- Nu mai beeem, nu, nu. Trebe să ne ţinem bine pă echilibru acum. Hai că vă las că apare Dom’ Camion de la Oraş cu marfa.
- La revedere, pe mâine Vasilco. Mai vorbim.
Am rămas pe gânduri. Ce locuri, ce oameni, ce timpuri. Şi noi în Pantelimon …




Semicilindri fără raţe! © C.I.






semicalota cu ceva răţiform de la Sarmisegetuza



– Dacă am fi avut şi o poză măcar, cu raţele de la Sarmisegetuza, aşa să le punem una lângă alta, cu toate că singura legătură între ele pare să fie doar ZONA. Că prea multe raţe n-am văzut pe aici, măcăi în sfârşit şi Fifi.
- Avem poze mai vechi. Ştiu că este una în “Cetăţi şi aşezări dacice …“ de Glodariu şi Iaroslavschi. Şi mai am una făcută de mine în 1986, când erau puse ultimele două pe care le-am mai văzut, pe un zid acolo, de fapt pe zidul cu blocuri cu inscripţii din spatele “soarelui de andezit“. Dar nu se mai vedea nici o păsărică pe ele, erau folosite rău.
- Mai lasă chestiile astea. Hai că mâine om avea treabă multă.
Dacă zice Fifi, aşa o fi. Poate s-o fi gândit la vreun schimb de monede în sfârşit. Sau s-o fi apucat de timbre … Sau s-o fi apucat de … Noapte bună!

Comments (1)

1. daca tot sunteti prieten cu primarii de pretutindeni eu zic sa propuneti pe bune schimbarea denumirii localitatii in Cosonesti. suna bine, e potrivita si astfel putem intra si noi in istorie brat la brat si coson langa coson. pe pagina mea de Facebook am postat monedele care au inspirat imaginile de pe fetele kosonilor. este foarte probabil ca acest Koson sa fie un regat sau o cetate in Macedonia. dar cum universul lucreaza cu tipare uite ca a adus laolalta cosonii si costestiul, cornel si cornelius, dom’camion si Vasilca, udrea si basescu, etc. sau poate Zamolxis se joaca cu mintile noastre si noi credem ca existam cu adevarat. cine stie? cine stieee?!…
   Comentariu by cornel airinei — 13 mai 2011 @ 00:29