53. ronu şi cosonu

29 decembrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
53. ronu şi cosonu

La început eram surescitat când găseam câte un coson. Pe urmă totul s-a banalizat. Vasilca cred că e de vină. Ea mi-a spus pe unde cresc mai bine, ce plante sunt pe lângă ei, cum sunt pietricelele din apa izvoarelor pe acolo pe unde s-au spălat cosonii şi toate cele necesare unui căutător adevărat de cosoni. Am învăţat că cel mai bine este să-i laşi în pace pe cei ce se ocupă cu cositul cosonilor. Să-i laşi să muncească, doar să-i ţii minte, aşa cum fac de ani de zile, să le faci poze, alb-negru sau color, în nici un caz 3D, că tot degeaba le faci. Ce o să facă ei cu bieţii cosoni? Nici nu ştiu ce să le dea de mâncare, de băut, cum să-i frece, cum să-i bată pe muche, în ce fel de albume le place să se culce şi lângă cine. Aşa că, mai devreme sau mai târziu îşi vor da seama că nu la ei trebuie să stea cosonaşii. Îi vor lua în mânuţă şi ţuşti cu ei la vreo casă de licitaţie. Dar nu pe aici ci cu cât mai departe cu atât mai bine. În Uniunea Statelor Americane este foarte bine. Dar şi mai bine în Noua Olandă sau la licitaţiile ce se ţin la Ushuaia. Acolo nu te întreabă nimeni de unde i-ai cules, doar ţi-i cântăresc, dau din cap nemulţumiţi totdeauna, că nu le-ai dat de mâncare şi nu i-ai alergat prin pădure destul, să prindă carne pe ei. Dar de obicei deschid casa pe loc şi din sertarul cam ruginit îţi dau cantitatea de roni corespunzătoare afişului de deasupra, scris cu nişte caractere runice doar de ei pricepute. Orice întrebi, zâmbesc curtenitor şi arată cu veneraţie către înscrisul de deasupra. Da, da, spuneai cu jena cuvenită şi luai ronii cei de plastic tipăriţi în relief. Ca măsură de precauţie erau atât de bine făcuţi că nu puteai simţi nici un relief oricât de mult i-ai pipăi. Cât despre culoare, ea se modifica nu numai cu trecerea timpului dar şi cu presiunea atmosferică, cu umiditatea, cu latitudinea, longitudinea şi altitudinea. De aceea erau foarte căutaţi de către navigatorii mărilor şi astrelor şi evident de către cosonari, căutătorii de cosoni, care găsiseră cu ajutorul lor nenumărate modalităţi de urmărire a drumului urmat de cosoni. Statul emitent de roni, un stătuleţ de la marginea islazului Marii Europe, acea Europă sedusă după îndelungi târguieli de către Zeus, mascat într-un taur – de unde deducem că Europa era probabil o vacă – se umpluse de cosoni de pe urma acestor felurite tranzacţiuni. Drept este că nu numai transmutaţia plasticului în aur îi adusese faima, dar şi judecătorii ei inconruptibili, model pentru întreaga lume cunoscută. Avocaţi, procurori, judecători, aprozi, portari, toţi stăteau la nenumărate şedinţe de negociere a dreptăţii pe treptele Marelui Tribunal al Poporului, cea mai mare clădire de pe continent. Zeci de slujbaşi treceau printre ei, ţanţoşi şi cu o valiză în formă de şapcă, şoptind la urechea fiecăruia « pentru guvern, vă rugăm ». Toţi îşi ridicau pălăriile cele cu cozoroc tare şi depuneau, după cum era natura cauzei, bilete de plastic de diferite culori. Primeau pe loc alte bilete, de aceeaşi culoare, pe care era imprimat « Are dreptate ». Toată lumea era mulţumită. Spre amurg intrau toţi încolonaţi şi liniştiţi în clădire şi în hol, la zecile de ghişee se depuneau biletele împreună cu numărul cauzei judecate. Sentinţele erau afişate pe loc pe alte zeci de ecrane ce umpleau pereţii. Toate erau definitive. Un model de operativitate, admirat în toată Europa şi în special în ţările nordice.
Ronul şi Cosonul au schimbat lumea.
Portretele lui Dom Camion, Ale Vasilcăi şi ale Mele, bineînţeles, erau pe toţi pereţii.