18. Vulpa întoarce Soarele

19 iunie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
18. Vulpa întoarce Soarele

Discul la deshumare. Încă se mai ţinea bine ...

Între sanctuarele din Sarmigetuza Regia o notă aparte o face pe terasa X „Soarele de andezit”, cum este numit acel cerc din andezit de calitate slabă, spre deosebire de plintele de pe terasa IX, peste care parcă timpul nu a trecut. Este format dintr-un disc central cu diametrul de cca 1,46 metri, şi zece „felii” de 2,76 metri, ce împart discul de 6,98-7,10 metri diametru. „Feliile” sunt sprijinite pe blocuri de calcar spre discul central şi spre exterior. Sunt mai groase la extremităţi, 30 de centimetri, unde se sprijină pe blocurile de calcar ce au şi ele o grosime de aproximativ 30 de centimetri şi sunt rotunjite urmând exteriorul discului.



Discul curăţat de tot ce li s-a părut în plus arheilor napoci

La 45 de centimetri de marginea discului se află nişte găuri dreptunghiulare cu adâncimea de 3-4 centimetri, lăţimea de 5,6-8 centimetri şi lungimea de 10,5-11,5 centimetri. Aflate o parte, sparte în aceste găuri iar altă parte găsite lângă disc, dar în stare mai bună, se aflau nişte piese din marmură, în formă de T, cu latura de sus curbată.



Piesa T cu inscripţie Delta. Din 2






Piesă T. Din 2



La vremea lor se pare că formau un cerc continuu, ce ar fi putut ţine ceva lichid pe suprafaţa discului. Lichidul s-ar fi putut scurge printr-o gaură din disc, aflată din păcate în porţiunea distrusă a discului, printr-o piesă ce forma un fel de pâlnie, către o ramură a canalului amenajat pe terasa a X-a.

Schema Discului după asanare de către napoci. Din 2


La 2,30 metri de centru, spre sud, s-a descoperit urma unei vetre de foc rotunde, cu diametrul de 1-1,05 metri, în care s-au găsit două cioburi de ceramică fină şi o ciosvârtă de ciolan de porc. Nu prea par să fie urmele unei jertfe sacre ci urmele unor mici ospeţe repetate. Cred că e vorba de ceva recuperatori, ce n-au plecat cu trupele romane regulate după retragerea aureliană ci au preferat să trăiască pe lângă agricultorii şi ciobanii daco-romani. Dacă arheologii napoci au mai păstrat ciosvârta, pot să fac pariu pe o jumătate de sticlă de bere, adusă de Dom Camion de la Orăştie şi pusă la rece în Apa Grădiştei de către Vasilca, că era de porc mistreţ şi nu de porc domestic.
În partea de nord a discului se află o cărare făcută din blocuri de calcar refolosite, ce duc către sanctuarul dreptunghiular mic de andezit.. Cu toate părerile unor specialişti că ne aflăm şi aici în faţa unui calendar sau ceas solar, obsesie bolnăvicioasă a tuturor celor ce dau cu nasul de toate aceste pardoseli, nu pot să accept aşa ceva. Dacă s-a depus atâta muncă pentru confecţionarea şi transportul celor 11 piese ce constituie Discul de andezit, de ce tocmai „arătătorul” acestuia să fie făcut din nişte blocuri din calcar, aflate la a doua sau poate chiar la a treia utilizare?

Cea mai bună descriere a „soarelui de andezit” este în cărţile scrise de echipa de arheologi care a efectuat cercetările după fortuita plecare a daicovicienilor în lumea lui Hades. Astfel avem la dispoziţie nişte cărţi de popularizare ca Cetăţi şi aşezări dacice în munţii Orăştiei de Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi şi Adriana Rusu, Editura Sport-turism, 1988 (1), precum şi Sanctuarele Daciei de Adriana Rusu-Pescaru, apărută la Deva în 2005 (2).

Dar iată ce spunea Ion Glodariu în 2007:
„Prin anii ’80, ceea ce am lucrat cu atâta grijă şi răspundere a intrat în mare pericol. Se anunţase vizita lui Ceauşescu şi sus, la cetăţi, se dorea o curăţenie generală. S-a lucrat cu japca. Sanctuarul arăta in acele momente ca o casa în construcţie, pe care te pregăteşti să o văruieşti. Ceauşescu nu a mai venit, iar eu am încercat în anii ce au urmat să repar ce s-a mai putut repara şi să readuc Grădiştea la stadiul anterior, aşa cum o ţineam minte.”

O fi încercat, dar nu se vede. Probabil după ce au adus-o la stadiul anterior au îngropat-o la loc şi au pus şi betoanele pe deasupra. Aşa cum a ajuns zidul de sprijin al terasei XI, demontat, inscripţionat cu cretă, puse greşit prefabricatele de beton, stricat prefabricatele, îngropat şi semănată iarba. Doar nu suntem nici la Troia, nici la Efes, nici la Micene nici la Atena. Acolo nici o terasă nu e susţinută de prefabricate de beton. Pur şi simplu nu le-a trecut prin cap aşa ceva. Suntem doar în judeţul Hunedoara, condus de Atila şi avându-l ca ministru al culturii tot pe un Atila şi a unui preşedinte cu un nume ce nu prea aduce cu ceva cât de cât cultural, ba din contră am putea spune şi care a început de vreo şase ani să citească chiar şi o carte. Cel puţin aşa spune.
Aici la Sarmisegetuza Regia arheologii descoperitori ai soarelui de andezit l-au folosit, ca şi cei de după daci care au mai trecut pe aici, ca bază pentru focuri de tabără pioniereşti la care se frigea şi câte un miel stropit din belşug cu vin prost şi ţuică locală. Asta cred că explică şi rapida degradare a bazaltului în ultimele zeci de ani. Martoră este şi unica poză pusă omenirii la dispoziţie cu o exagetată zgârcenie, ce arată starea acestuia la „deshumare”.

Ce o fi fost deasupra acestei amenajări curioase? La ce l-or fi folosit dacii însă? Aparenţele duc la ideea unui altar de sacrificii, descoperit.



Epidaur - Surpriza de lângă Templul lui Asclepios © C.I.



Dar nu pot să nu-mi amintesc cum am tresărit la Epidaur, lângă Templul dedicat lui Asclepios, când am dat peste un … soare de marmură. Arăta aproape la fel cu cel de la Sarmisegetuza, doar că pe el mai erau aşezate, atât cât a permis trecerea timpului, nişte scaune, de fapt fotolii, din marmură şi ele. Doar o convergenţă a ideilor?



Şi tot la Epidaur ...

Sau înrudiri măcar culturale mai profunde? Dacă era şi Vulpi cu mine poate aş fi putut afla dacă nu cumva vasul acela mare din andezit de toţi batjocorit şi crăpat, ce a folosit la baia romană drept labrum, nu cumva şi-a avut locul iniţial chiar în mijlocul acestei platforme de andezit. Mai ales că în Grecia cea romanizată şi turcizată tot se mai găsesc elemente arhitectonice care ne duc la multe similitudini.

De alături se auzi deodată corul Vulpilor. Vulpa, cu Vulpi3, Vulpi4 şi Vulpi5 scheunau insinuant

Totul este aici întors pe dos
Noi ciolanul nu l-am ros
Engineriul de ne pune
Noi le-ntoarcem iar pe bune

Stăteam cu gura căscată şi mă gândeam doar aşa în sinea mea, nu cumva să mă audă cineva.

Totul este aici întors pe dos.

... e pe dos ...



Cum de nu mi-am dat seama? Tot Vulpi cei isteţi. Doar să nu m-audă arheii napoci şi … nici alţii. Dacii au greşit la montaj! Chiar aşa. Doar vulpiţele, micuţele şi-au dat seama. Sau memoria lor ancestrală, transmisă prin viu scheunat? Dacă ne uităm la profilul plintelor de la Sanctuarul Mare de andezit de pe terasa a IX-a, partea concavă este în sus. La Epidaur, la fel. La Soarele de andezit, concavitatea este în jos. O greşeală de montaj? Corectată ulterior prin acele piese în formă aproximativă de „T”? Dece nu? Şi în mijloc o coloană ce se termină cu un vas pentru abluţiuni? Dece nu? Dar unde sunt scaunele-fotolii? Ce mă întrebaţi pe mine? Poate erau de lemn. Sau poate au fost şi ele tocate şi puse în umplutura terasei IV. Sau aruncate de harnicii arhei în Valea Godeanului. Doar de asta au avut nevoie şi de cale ferată şi de vagonete. Şpacluri şi perii încă nu existau. Doar târnăcoape, sape şi lopeţi.

Vulpa nu se lasă, nu se lasă.
- Ce facem, stăm degeaba sau îl întoarcem?
Vulpa şi cei trei vulpişori mai mici ai ei, stând la cele patru puncte cardinale ale discului pun o labă pe disc, ridică toţi odată cozile cele splendide, discul se ridică în aer, se învârte ca o monedă căreia i s-a dat un bobârnac şi după aproape un minut se aşează invers. Era întreg. Nici betoane, nici crăpături. Discul sclipea în lumina puţin vineţie a înserării. Zece scaune împărăteşti stăteau lipite unul de altul, sculptate cu tot felul de ornamente ce mi se păreau cunoscute. În mijloc, dintr-o bucată cu piciorul-coloană, o scafă ovală în care de nenumărate ori pusesem mâna să curăţ apa din ea. Acum acelaş lucru îl făceau zece bărbaţi ce parcă îi întâlnisem mai ieri prin for, cu căciulile lor de piele înclinate în faţă. Pe unde or fi intrat cei zece în acest templu de sfat dacă erau scaunele lipite între ele? Asta mă întrebam, nu cine sunt EI. Ştiam cine sunt. Conducătorii celor zece cetăţi ale ZONEI.
Întunericul şi tăcerea se lăsară deplin. Se vedeau doar licuricii ochişorilor vulpişorilor ce-mi indicau drumul către camionul lui Dom Camion.

Comments (2)

1. De ce oare mai toti din afara lumii arheologilor il vad pe Glodariu ca principalul responsabil pt lasarea in uitare (si paragina)si nepopularizarea completa a cetatilor dacice din 85 pana azi, pt monopolizarea cercetarilor fara sa mai dea nimic marelui public, in timp ce mai toti arheologii ardeleni il vad ca pe un mare si autentic savant, a carui teorii si opinii sunt deja legi batute in cuie??
   Eu lucrez in acest moment la reconstituirea zonei sacre si a intregului deal Gradistea. Adun mareial de mai mult timp, am citit mult(de la rapoartele arheologice ale lui C.Daicoviciu, pana la chestii mai recente) si ma muncesc mult sa inteleg ce era pe acolo…Ma bucur sa vad inca un “amator” ce are vederei mai pertinete si mai laergi dcat a multor arheologi! Nu- multi…
   Din ce oras sunteti? Eu sunt bucurestean…
   Comentariu by radu oltean — 4 septembrie 2011 @ 23:09
   
2. oh, eu sunt de foarte departe, sunt din Pantelimon, cartierul central al Bucurestiului! Aproape de Cora. Am circulat de cel putin 20 de ori prin ZONA Cetăţilor dacice, de pe când demola Daicoviciu bătrânul până acum trei ani. Acum nu mai pot merge, aşa că m-am apucat de blogăreală! şi de scris povestioare din ZONĂ, după mine perfect “reale”. Caut să-mi îmbin pasiunea de filatelist – acum sunt într-o mică perioadă filatelică – cu amintirile din zona cetăţilor dacice, unde mă simţeam ca acasă. De Glodariu, în afară de compilări, fără nici o valoare, nu am găsit decât o adunătură a literelor dacice de pe zidurile interioare, neuitând să spună că habar nu are pe unde s-au găsit. Acolo era o beţie generală, aşa că îl cred. Am mai mers în două excursii cu doi organizatori ultrasimpatici, Alex Florea şi Luiza Jugănaru, cu care am rămas prieten. Cu Alex m-am întâlnit acum vreo trei săptămâni. Cred că aţi depistat şi emailul meu. Citesc cu mult interes ce scrieţi. Mai vorbim. Îmi pare bine că mai există labrumul, sau ce o fi fost el înainte, tot cam aşa ceva, recuperat din materialele dacilor după cucerire.
   Comentariu by Cornelius Ionescu — 4 septembrie 2011 @ 23:40