13 septembrie 2011
Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
36. La Cofetăria Dacilor de pe Meleia
-
Viaţa în Cosoneştiul cel de peste Apă, aflat la nici 21 de kilometri de
Oraş, adică de Orăştie, este destul de monotonă acum. Dom Camion se duce
zilnic cu microbuzul să facă aprovizionarea, persoane nu are de
transportat, pe aici stau doar “domni”, cu maşină mică, ba unii au şi
ATV-uri, iar mai nou motociclete cu patru roţi, mai silenţioase şi mai
sigure (4 Wheeled Motorcycle). Domnii le iau între picioare şi într-o
jumătate de oră sunt ba la Cetate, ba la Cosoneşti Deal, să cumpere mai
ieftin un miel, ba la Grădiştea, să numere arheii ce se fac că mai sapă
şi ei câte un şanţ. Mai la modă sunt vizitele la Meleia, unde s-a găsit
un întreprinzăzor de prin Oltenia să facă o cofetărie. Cum i-a dat
olteanului prin cap să facă tocmai o cofetărie şi tocmai acolo, este mai
complicat. Unii zic că ar fi citit pe un blog al unuia, Ionescu, din
Pantelimonul Bucureştilor, când vorbea cu băieţii lui Vulpi, şi râdeau
de ideea năstruşnică a lui Daicoviciu cu templele cocoţate pe acolo.
Vulpişorii, insinuanţi cum sunt ei au scos la iveală ideea că acolo
trebuie să fi fost o cofetărie, unde Decebal şi cu Traian mai luau şi ei
câte o indiancă, din aceea de mătase însă. Cert este că olteanul, cu
terasa lui căreia îi zicea Cofetăria Dacilor, câştiga mai bine decât
bufetul din Cosoneşti, cel cu mici şi bere. Este drept că frişca i-o
aducea Cugireanca, sau poate nepoata ei, cine poate şti care cu care, de
care şi de unde, de la vacile cele ce păşteau sus pe culme, unde iarba
trozneşte atât de plăcut când o pasc vacile. Iar ciupercuţele din pădure
i le trimitea Dom Camion, ce nu lăsa pe nimeni altul să le aleagă. Le
alegea după culoare, după miros, dar şi după locul unde creşteau, să nu
aibă prin apropiere niscai otrăvuri, cum le zicea el. Iar de două ori pe
lună se ducea împreună cu Vulpi cel bătrîn şi culegeau trufe, trufe de
care şi franţuzii ar fi fost invidioşi dacă ar fi ştiut de ele. Făina
i-o aducea tot Dom Camion, de la Orăştie, de la moara aceea veche de mai
bine de o sută de ani, de pe strada Ion Creangă, aproape de piaţă şi de
autogară. Numai de acolo voia olteanul să fie măcinată, zicea că n-are
“adausuri”. Doar ciocolata şi cacaoa i-o cumpăra Dom Camion de la Mall,
dar şi alea voia să fie de la nemţi sau de la olandezi, că restul o
amestecă cu ce nu trebuie. Aşa o fi. În fiece zi avea cel puţin o sută
de muşterii, din martie până în octombrie. Veneau la el ca la Maglavit,
se şi spunea că este de pe acolo şi că ştie cum se face o minune. Veneau
şi ţigănuşii care culegeau zmeură şi afine, ce lăsau şi jumătate de
căldare de fructe pentru o maxiprăjitură de la Dom Sucă, cum îi ziceau
toţi. L-o fi chemat aşa, bine, nu l-o fi chemat aşa, tot bine, lumea
aşa-i spunea. Învăţase cofetărie de la tat-su, ce era de fapt din
Ada-Kale, era ucenic la un turc ce făcea tot felul de dulciuri şi
băuturi răcoritoare pentru muşteriii ce veneau cu vaporul din Viana ori
din Buda. Când se terminase cu Ada-Kale, turcul s-a dus la turcii lui
iar el a ajuns mandatar prin Calafat. Când s-a terminat şi cu
mandatarii, a ajuns în puşcărie, unde nici că a mai trăit mult. Sucă,
sătul de Oltenia, a trecut munţii, aşa cum erau obişnuiţi ai lui de
vremi, s-a angajat la Cugireanca a bătrână, care cum îl văzu aşa mândru
şi muncitor, îl angajă cu normă întreagă pe lângă ea, cu masă şi dormit.
Mare figură Cugireanca asta. Dacă n-aş şti că avea doar două clase
primare, aş fi putut spune că era tobă de carte. Ştia toate sărbătorile
pe care trebuie să le ţină omul ca să fie împăcat cu toate animalele,
ştia şi când trebuie spălate, ţesălate, şi chiar sacrificate. Căci
sacrificiu era să tai o vită din ogradă şi nu ceva normal. Cât despre
numărul lor, niciodată nu am aflat câte oi, câte vaci, câîi cai are.
Toate erau duse sus, la Casa de Sus. Târziu am aflat că nu-mi spunea
numărul lor, nu de frica de a plăti nişte impozite mai mari, ci dintr-o
superstiţie milenară. Nu puteai să spui numărul animalelor, numărul lor
era deja un număr mistic şi dacă s-ar fi aflat, relele ar fi căzut pe
animale şi oameni. Când venii eu în Cosoneşti, îi făcui olteanului
legătura cu Dom Camion, ce-l împrumută cu ceva coşoni şi puseră dulcea
afacere la cale. Alţii spun că a găsit coşonii într-o ulcea pe
Pustiiosul, acolo unde păştea vacile Cugirencii. Iar alţii spun cum că
nu el i-a găsit ci chiar Cugireanca, ce nu era cugireancă decât după
soţul ei cel cu ochii împrăştiaţi, ce fusese paznic la minele ruseşti de
uraniu. Nu cred să fi fost rudă cu Vasilca, cu toate că după ochi, de …
Dar nici cu şeful statului, că nu de la ochi li se trage soarta şi
mintea. Cugireanca era de aici, din Platoul Luncanilor, chiar din Târsa,
de când se ştiau ai ei. Fiecare era aici cu dealul lui, cu casa pusă
aproape pe vârf, să se poată striga unul pe altul la o nevoie. Pe un
deal ca astea îl puse pe Sucă să-şi facă a lui cofetărie. Veneau aici şi
vulpişoarele şi câinii mari de la stânele din Poiana Omului. Veneau cu
covrigii în coadă, covrigi de Buzău, făcuţi în sat în Grădiştea de alt
vecin, unul cu barbă mare, ce scotea covrigi din poezii, poezii scurte
dar foarte la obiect, că altceva, cum? Covrigii îi dădea la căţei şi
vulpişori, ce-i duceau cu coada lor în sus, în sus la Cofetarul Sucă.
Acesta îi lua, sufla pe ei, să nu fie ceva praf de aur de pe drum, că
le-ar fi schimbat gustul, îi punea pe-o aţă şi dimineaţa îi trimitea la
stână, să aibă ciobanii cu ce bea sulinca. Şi uite aşa creştea viteza
de rotaţie a coşonului şi toţi o duceau mai bine.
Timpul trecea şi muşterii se înmulţeau. Veneau din ce în ce mai des nişte oameni îmbrăcaţi ei ca nişte ciobani, dar se vedea imediat că nu-s. N-aveau câine după ei, aveau doar un ciomag cu măciulie şi poate pe dedesubt, pe sub blana largă ce atârna până aproape de pământ se ghiceau niscai fiare mai lungi. Nu vorbeau aproape deloc, parcă ar fi fost muţi. Doar când erau mai mulţi, vorbeau între ei, puţin, apăsat, cei din jur ar fi zis mereu înţeleg tot, dar de fapt nu înţelegeau mai nimic. Sucă nu-i întreba nimic, aşa face orice negustor cinstit, ei doar arătau cu ciomagul ce voiau şi plăteau cu coşoni de aur sau de argint. La început Sucă s-a uitat ciudat la coşonii de argint, mai ales că erau de două feluri, dar s-a obişnuit, metalul era metal bun şi ei veneau mereu. M-am dus şi eu să văd despre cine e vorba şi m-am liniştit imediat. Erau dacii mei, cei care mă ajutaseră să ajung primar în Cosoneşti, cărora le făcusem cărţi de identitate pe calculator, ajutat de V5. Tare s-au bucurat când m-au văzut, mi-au propus chiar să mă susţină să devin preşedinte. În fond este o idee. Nu cred că aş fi mai prost sau mai inadecvat decât conducătorii pe care i-a avut ţara asta de la Ferdinand încoace. Trebuie să mai rezolv doar o mică, mică modificare în constituţie. Votul prin corespondenţă. Aşa ar putea vota şi toţi românii, dacii, vulpii, câinii, lupii, boii, vacile, caprele şi ţapii, urşii de pretutindeni, de azi şi mai ales de ieri. Dece să nu poată vota şi Avram Iancu şi Iancu Jiianul, haiducul cuminţit, Decebal, Burebista cu tot tribul lui, Vlad Ţepeş, Fane cel Mare cel sfinţit în mare grabă, probabil cu tot cu haremul lui permanent sau nu, Mihai Bravu, sfântul Pantelimon cel cu trestia în gură, sfânta Parşiva cea plină de coşoni şi de sarmale, toţi sfinţii şi sfintele ce acum îşi preumblă osemintele doar de două, trei ori pe an? Ce, nu pot să dea şi ei un e-mail, sau un mesaj pe feisbuci, asta presupunând că nu sunt filatelişti şi le-o intra greu în devlă ideea de timbru şi scrisoare scrisă şi altfel decât pe fleici de iască? Chiar aşa? Dacă trăim într-o democraţie, atunci să fie democraţie.
-
Seara la Cofetăria lui Sucă era o splendoare. Mii de focuri ardeau pe
toate dealurile. Puteai să mergi fără făclie de la Sarmis până la
Cosoneşti. Dacii, care la ora asta nu mai aveau de cine să se ascundă,
stăteau în grupuri, prăjind nişte frigărui de mistreţ şi zumzăind din
gât cine ştie ce cântece cam deocheate. Până la noi ajungea doar
refrenul cu “… suflecată daca-daca pân la brâu, ducea, ducea rufele la
râu …” imnul naţional al tribului lui Decebal neînvinsul şi nemuritorul.
În rest o linişte nefirească. Dispăruseră cetele de cositori de cosoni,
acei ardeleni ce erau înscrişi oficial în Asociaţia Democrată a
Căutătorilor de Comori, căci dacii cum îi vedeau puneau câinii şi urşii
pe ei. Câţiva rămăseseră chiori până să se liniştească, dar acum toate
mergeau bine.
-
În rest toate bune. Dom Sucă tocmai căuta să definitiveze construcţia
unui tort de mireasă, cel mai mare din ţară, trei metri înălţime.
Deviza, pusă şi în faţa Cofetăriei, era “ A noastră e mai mare. Creşte
cu 5 cm pe zi!” Se însura un cioban din Poiana Omului, unul Boacă cu o
mulgătoare din Alunu, pre nume Sugătoarea. Nu se uitau la bani, aşa că
Dom Sucă i-o făcea cât de mare voiau clienţii. V5, care nu mă slăbea
deloc, mă trase de pantalon şi întrebă. “ Dar ce fac cu el, nici nu
intră pe uşa stânei!” ce să-i răspunzi bietului vulpici? Asta întreab-o
şi tu pe Sugătoare, nu eu am comandat dihania. “Da mai este bun peste o
săptămână? Dece vor să crească?” Nu mai suport. V5 este în perioada
“dece”.
Drumul de la Cosoneşti la Cetate mai are câţiva ani şi va fi pietruit. Aşa se întâmplă când e din bani europeni. Cred că o să pun şi eu asfalt până la Cofetăria Dacilor, dar din colectă publică. Cine nu dă nu mere pe el. Simplu. S-o ia prin pădure. Dar totuşi parcă ar fi mai simplu să-l pun pe Alu să facă câteva ore suplimentare la bătut coşoni.
Comentariu by Peter — 15 septembrie 2011 @ 18:35
Zeii sunt cu Noi!
Comentariu by Cornelius Ionescu — 15 septembrie 2011 @ 19:57