15 noiembrie 2011
Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
46. Bulevardul Făeragului
- Decâteori am fost prin ZONĂ am fost curios cum o fi arătat Valea
Făeragului acum măcar o sută de ani, să dau o raită pe atunci şi chiar
să fac şi eu câteva poze. Chiar alb-negru să fie ele, dar să mă lămuresc
dacă chiar a fost un făerag pe acolo, acel jghiab lung făcut din
buşteni ceva mai subţiri, spintecaţi în jumătate şi fixaţi pe nişte
X-uri formate din alţi doi buşteni subţiri, totul prins cu scoabe, cuie
de fier sau chiar de lemn.
Pe acest jghiab se dădea drumul la apă dintr-un zăgaz din cele cu poartă verticală şi se trimiteau buştenii la vale, ce mergeau cu o viteză uluitoare. Din când în când câte un buştean mai nărăvaş se punea de-a-n boulea pe jghiab, dar aveau grijă de el ţapinarii, de obicei moroşenii, adică de prin Maramureş. De fapt ştiinţa aceasta a barajelor, a făeragelor, a rampelor şi a plutăritului a fost adusă de ţipţeri, nemţi tocmai din Zips, fostul Scepusium, regiune ce se află acum în Slovacia de sud-est, fiind ei trimişi în Maramureş de către Împărăteasa Maria Tereza pe la 1774-1790, pentru buna mulgere a bogăţiilor pământului.
Vulpi mă îndemnă să mergem împreună, el ştia un drum mai scurt pe unde să ajungem la Valea Făeragului din 1900. Ştia el ce ştia, nu degeaba era un vulpoi de prima clasă. Cotirăm la dreapta pe Drumul Văii Făeragului, drum care ar trebui să ajungă, dacă ne luăm după harta de peste doi ani, tocmai la Luncani şi apoi la Prihodişte, la şcoala aceea ce încalecă dealul şi s-ar înfunda tocmai la Târsa. Dar cum drumurile din ZONĂ îşi au şi ele povestea lor, de neînţeles pentru cei ce n-au trăit pe aici, e bine să nu ne încredem în nici o hartă omenească.
Vulpi
o luă direct prin apă, eu după el, ca să ni se piardă urmele şi timpul,
după cum spuse vulpoiul. Deodată ţipă aşa piţigăiat şi hămăit, cum era
el obişnuit „Atenţie la cap!”, de parcă am fi fost în America Ogarului
Cenuşiu. Mă rog, acolo era vorba de treaptă şi nu de cap, dar domnul
Romulus Rusan cred că o să-mi ierte inadvertenţa intenţionată. Mă aplec
instinctiv şi bine am făcut. Un fel de pod de lemn era deasupra noastră,
se zguduia tot, începuseră să curgă şi şiroaie de apă de mă udaseră
bine, iar un huruit puternic venea de la deal. Asta era, bineînţeles,
făeragul în plină funcţiune, iar huruitul era de la buştenii ce veneau
unul după altul, împroşcând apă pe drum, pe maluri şi bineînţeles că şi
pe noi. Vulpi chicotea satisfăcut. Da, reuşise să mă aducă să văd
Făeragul, cel ce dăduse şi numele Văii, şi al mamelonului pe care se
aflau cele trei turnuri dacice închise cu palisadă.- Acum putem să ieşim din apă, schelălăi Vulpi
Am ieşit. Construcţia Făeragului se vedea foarte bine. Şerpuia pe lângă apă, ridicat cam la un metru, doar la apropierea de Apa Grădiştei ajungea la trei – patru metri, lăsând loc să se ridice grămada de lemne sosite de sus. Lăţimea jghiabului pe care alunecau buştenii era cam de 50 de centimetri. Interiorul era foarte bine finisat, sau cu intenţie sau datorită lustruirii cu buştenii ce alunecau. În sus, la vreo treizeci de metri, un om cu o şapcă kaki pe cap, urmărea din ochi buştenii sprijinindu-se într-o ţapină cu coada lungă.
- Domnul Johan Schmidt? Mă trezii întrebându-l. De unde ştiam eu cum îl chema?
- Eu sunt, Herr Doktor Engineriu. V-am recunoscut de când aţi apărut cu Doktor Fox. Dânsul este mai în fiecare zi pe aici, stă un sfert de oră, mai miroase cum stau treburile şi pleacă într-ale dumnealui. De mult voiam să vă cunosc personal. Toată Valea vorbeşte de bine de dumneavoastră. Şi dacii ceia care stau cu ţapinele de le zic falx pe lângă făerag, că toţi vrem să meargă treaba pe aici.
Văd că avea în mână o hartă lipită pe o bucată de pânză. Avea un aspect vintage care mă atrăgea. Probabil că îmi sclipiseră tare ochii, căci Herr Doctor Johan Schmidt, că de, pe la nemţi toţi care sunt buni într-o meserie sunt „doctori”, de unde şi atelierele pe care scria „Doctor Rotar”, îmi întinse harta cu bunăvoinţă.
- Vreţi s-o vedeţi, nu-i aşa?
Aşa era. Era chiar o pagină din Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773, pe nemţeasca lor Josephinische Landaufnahme.
Hărţi de război ale Imperiului. Erau cam vechi, iar topografii lor nu
bătuseră chiar toate dealurile, ci mai întrebaseră oamenii de prin
partea locului despre numele văilor şi al dealurilor. Sigur că pe
atunci nu era nici un făerag pe aci, îl făcuseră nemţii de curând, sub
conducerea doctorului nostru, Herr Doctor Johan Schmidt. Mă uit pe hartă
să văd ce scrie. Scria, dar scria „Teulacului Bach”. Ce-or fi vrut să
spună şi ce au scris?Cel mai apropiat nume cu o rezonanţă asemănătoare era Teleac-ul, cam la 4 km de Alba-Iulia, unde tocmai s-a descoperit o aşezare de acum 3.000 de ani a unui posibil rege prototrac. Sau poate să se asemene cu Valea Teleacului, de prin Fâneţele Clujului, altă zona plina de vipere, flori şi tumuli funerari necercetaţi încă. Doar nu s-a terminat Timpul, Marele Timp. Cred totuşi că explicaţia cea mai simplă constă în modul de lucru al oricărui slujbaş. Întrebară şi ei pe un român de-ai noştri cum se numeşte valea iar acesta îi spuse că Valea la Tău, a Lacului iar slujbaşul a notat conştiincios „Teulacului Bach”. Asta ar însemna că exista de mult un baraj pe această vale, fie el antropic sau natural, fiind cunoscute multele alunecări de teren din zonă. Unde putea fi Lacul? Într-un singur loc, acolo unde se unesc cele două pâraie ce formează Valea Lacului, acum Valea Făeragului. Acolo unde vedeam şi eu că făcuseră zipţerii lui Herr Doctor Johan barajul şi de unde începea Făeragul.
Mi-am adus brusc aminte că voiam să fac şi nişte poze, căci n-o să mă creadă Fifi ce-am văzut pe aici pe lângă Villa Cosonaria. M-am proptit într-un fag de pe margine şi am făcut o poză clară a barajului şi a începutului Făeragului. Apoi, coborînd, aproape de Apa Grădiştei, am mai făcut una în care se vede faeragul şerpuind pe lângă apă.
Mai voiam să-l pun pe Vulpi – pardon, pe onorabilul Doctor Fox – să-mi facă o fotografie călare pe un buştean şi alunecând pe făerag, aşa cum mă distrasem când eram mic lângă Râşnov, pe valea Peşterii Fundata. Dar Vulpi mă trase de hanorac.
- A trecut timpul, Dom Engineriu, aplecaţi capul şi repede prin apă, altfel lipsim toată noaptea de acasă şi cine ştie ce mi-o zice Vulpa!
-
La villa Cosonaria era linişte, nimeni nu ne simţise lipsa. Vulpi5 era
călare pe messenger, vorbea cu Pişonica ce tocmai îi debita despre
fericitul eveniment şi anume că nu a fost gravidă niciodată şi că
doctorul acela nu e mai breaz decât ceilalţi iar Tata Victoir o să-l dea
în judecată pentru inducere în eroare şi luare de ciubuc necuvenit.
Vulpa moţăia şi alăpta ultimii vulpişori iar Vasilca arunca cu nişte
ştiuleţi după Camionaş, ce se exprimase ireverenţios şi se scuipase cu o
baligă ce stătea în mijlocul drumului.
Iar eu m-am trezit că ţin în mână pagina din Harta Iosefină. M-am apucat s-o scanez, s-o pun pe blog iar Vulpi mi-a promis că o duce mâine înapoi lui Herr Doctor Johan Schmidt, pe Bulevardul Faeragului, Bulevardul Timpului, căci cine ştie ce s-ar întâmpla fără de ea.
Comentariu by cornel airinei — 16 noiembrie 2011 @ 14:16