44. Fulgerul globular

10 noiembrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
44. Fulgerul globular

Ploaie puternică în Cosoneşti. Apa stă să-şi iasă din matcă. Şi să mai scoată din pământuri ceva cosoni, brăţări, cuie, aplice, fibule, săbii şi umbouri de scut, căci numai atât a mai rămas din frumoasele scuturi eliptice sau rotunde cu care se mândreau toţi dacii. Unii le cumpărau de la negustorii greci ce veneau cu carele tocmai de la Tomis, Calatis, Istria sau Olbia. Toţi voiau scuturi cu fiare nemaivăzute, cu umboul din fier acoperit cu argint sau chiar cu aur. Era ştiut că romanii căscau gura la figurile de pe scuturi şi uitau să se mai apere de suliţele celor ce îi ţinteau.
Furtuna venea dinspre Munţii Retezatului, trecând şi ea tot pe Drumul Drepţilor, de la Pui, peste Fizeşti, cu o pauză în Poiana Ponoriciului, unde se învârtea până prindea din nou viteză, trecea ca un zmeu mare şi negru peste Poiana Omului, alungând turmele de oi cu măgari cu tot, trăznind în stânga şi în dreapta culmii pe care trecea vechiul drum bătut de mii de ani. Apoi se lăsa mai jos, ajutată de Despicătoarele ce făceau ravagii prin pădurile Grădiştei. Parcă dusă de Apă sau poate chiar condusă de ea, se lăsa spre Valea Rea, Blidaru şi Cosoneşti.
Vulpi îşi adusese pe Vulpa şi cei şase vulpişori din tranşa a şasea de când se luaseră, aici la Villa Cosonaria, la etaj, să nu-i ajungă apa, tot era liber acolo, Fifi fiind plecată pe undeva prin lume să-şi mai dea un doctorat pe acolo pe unde cosonii aveau un preţ bun, căci pe aici începuseră şi ei să se devalorizeze, ca toate celelalte. Vulpa îşi luase sub coada aia mare a ei şi pe puişorii galbeni ai găinii roşii de Rhode Island care, zgribulită şi udă stătea mai mult pe lângă Vulpi, care o lingea şi el pe pene, când nu-l vedea Vulpa. V5 îşi închisese calculatorul şi se uita pe fereastră la urgie. Eu pufăiam dintr-o e-pipă, căci de fumat m-am lăsat de 10 ani gândindu-mă cu grijă dacă nu cumva s-o descloci găina acum, dacă a prins-o furtuna. Cine o mai avea grijă de ăştia mici? Vulpa? Hm … O s-o vedem şi pe asta!




Nu ca toate celelalte - © Cornelius Ionescu

Un trăznet din acela multiplu, din care mulţi rămân câteodată surzi, a ţâşnit în capul Faeragului. Parcă nu se mai termina. Abia ce lovea pământul şi alt trăznet îi ţinea isonul. Pădurea ce creştea pe vârful altădată chel şi îndreptat de oameni să facă loc celor trei turnuri, palisadei şi barăcilor soldaţilor, a luat foc. Cu toată ploaia, flăcări de zece metri lingeau fagii de sus. De parcă toate astea n-ar fi fost de ajuns, un imens glob de foc de aproape doi metri diametru se ridică din mijlocul flăcărilor. Se ridica cu viteza unui balon cu aer cald, nici prea repede, nici prea încet. Cum ajunse la vreo treizeci de metri înălţime, începu să sfârâie, să scoată scântei şi să lase în urmă alte globuri mai mici. Acum toate sfârâiau, scoteau un fel de scântei galben-roşietice, şi ba se rdicau, ba coborau, parcă urmând o sinusoidă deasupra pădurii. Apoi începură să se împrăştie, încet, încet, de parcă erau duse de un vânt nu prea tare, cu toate că afară copacii se înclinau şi trozneau de la vijelie. Unul din globuri se opri în Poiana Primarului, săltă pe acolo de parcă era cuprins brusc de friguri, arse iarba şi frumoasele flori ce trebuie să fi fost pe acolo şi dispăru de parcă s-ar fi făcut din ce în ce mai mic dar mai fumegător. Un altul o luă pe Valea Făeragului în sus, atras de cine ştie ce mistere sau amintiri din viaţa intraglobulară. Două globuleţe, zic globuleţe deoarece unul nu avea mai mult de cincizeci de centimetri în diametru, iar celălalt, făcut parcă doar din resturile nebuloasei primordiale, vreo zece centimetri, o luară drept spre noi. Primul începu să ţopăie deasupra drumului ce ducea spre Cetăţuie, aşa cam la un meru, doi metri de pământ. Cel mic, parcă mai curios, se opri în faţa Villei şi o luă drept spre geamul la care stătea Vulpi5 cu botul căscat de admiraţie. Trecu prin geam fără să-l spargă şi se luă după V5. Înspăimântat, cine nu ar fi fost, înafară de mine, bineînţeles, V5 urcă scările la etaj, deschise geamul şi dacă n-ar fi fost Vulpi şi Vulpa să-l oprească, cred că ar fi încercat să zboare fără de aripi, doar prin puterea Voinţei. Îl traseră de coadă înapoi şi-l puseră şi pe el la adăpost, sub coada mare a Vulpei, lângă puişorii găinii. Aceasta se repezi la globul fulgerător şi dându-i câteva aripi ude îl aruncă pe fereastră. De necaz globul se sfărâmă imediat într-o ploaie de scântei ş cu un zgomot ca de cauciuc spart. Toată lumea era neatinsă cu excepţia găinii ce rămăsese fără pene pe aripi. Puişorii se uitau cu groază la ea, strângându-se sub coada Vulpei. Vulpi nu mai avea nici un chef s-o lingă pe pene, nu ştiu dece. V5 sări brusc de lângă Vulpa şi îmi spuse, stând evident în două labe.
- Ai văzut Tati cum l-am dat afară?
- Am văzut, cum să nu văd.
De afară se auzeau tot felul de pocnituri, mai slabe sau mai puternice, după cum erau şi globurile. Între Vârful Făeragului şi Cetăţuie parcă erau artificiile de anul Nou. De sus se mai auzeau şi vuietele Trovanţilor ce se simţeau deranjaţi de globuri. Parcă erau alte lumi, ce măsurau timpul cu totul altfel decât noi. Ca în Ţara Minunilor.