joi, 3 aprilie 2014

64. Oracolul Sarmei



Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
64. Oracolul Sarmei

- Vulpi, să nu te prind că mai spui cuiva treaba asta cu Sarmis. Te-am auzit aseară că vorbeai cu Dom Engineriu, dar noroc că v-am întrerupt. Erai în stare să-i spui tot ce s-a întâmplat pe acolo. Dacă Sarma apare din nou? Ce ne facem? Toată lumea asta nouă se duce pe apa Sâmbetei.
- Nu mai spun nimic Vasilco, dar m-am gândit că a trecut atâta timp de atunci, că nu mai ştie nimeni nimic. Tu nu vezi că arheii ăştia sapă pe acolo de atâtea zeci de ani şi nu au reuşit decât să încurce lucrurile. Mă gândeam şi eu că Dom Engineriu fiind mai tânăr o să ţină minte ce îi spun şi va duce mai departe firul.
- Ce fir, Cap-de-Vulpe ce eşti? Trebuie să dispară orice amintire. Sunt aproape două milenii de atunci, ştii prea bine şi iar au început să se adune toate muhaielele pe acolo, să cânte, să ţopăie, să urce cu caii ăştia cu roate şi cu fum. Nu-mi place deloc, deloc. O s-o trezească într-o zi pe Sarma şi când o vedea ce s-a ales de Marele ei Oracol, când o să vadă că nu am reuşit să împiedicăm debandada asta, noi o s-o păţim, tu cu toate vulpile, vulpişorii şi vulpiţele tale în primul rând. Şi o s-o păţească şi V5, dragul de V5, cel în care ne punem atâtea speranţe. Acum termină cu şcoala, unde-l trimitem mai departe? La Deva-dava, la Apulum, la Napoca? Poate la Roma, la Luteţia sau la Londinium, că pe acolo e mai ieftin şi poate căra şi V5 mai puţini cosoni în ghiozdanul cela. Că trebuie să-l menajăm şi pe AluZgârcea, fiul lui AluZgârcea, trezorierul nostru. Nu poate face nici el atâţia cosoni cât e cererea de mare. Lucrează cu douăzeci de matriţe deodată şi tot degeaba. Acum văd că au apărut cosoni de argint, adevăraţi, adevăraţi. Dar pentru asta a trebuit să se ducă bietul AluZgârcea, fiul lui Aluzgârcea, tocmai sus pe Căprăreaţa, acolo unde-şi păştea caprele Sarma, zeii s-o ţină adormită. Nu mai găsea fiare bune din care să facă nişte cosoni, a trebuit să se ducă să le ia de sub scaunul lui Dom Iaroslav, care tocmai şi le pusese bine. Au ieşit de argint. Fie şi de argint, ăştia au şi mai mare căutare la nemţi şi la mericani.
Stam, ascultam şi nu mă dumiream pe ce se certau Vasilca şi cu Vulpi. E adevărat, aseară, cu lada de bere lângă noi, pe terasa Villei Cosonaria, eu cu sticla în mână, Vulpi trăgând cu un pai verde abia rupt de pe marginea Apei Grădiştei, începusem să tocăm şi noi verzi şi uscate, aşa cum fac bărbaţii seara când nu îi aşteaptă nimeni acasă cu tigaia pe după uşă. Vulpi gândeam că se cam cherchelise aşa un pic, deaceea nu eram prea concentrat. Abia acum căutam să-mi aduc aminte care a fost firul conversaţiei.

- Ştiţi Dom Engineriu, demult voiam să vă spun ceva ce mi-a spus bunicul meu, care ştie de la bunicul său şi tot aşa de la bunic la bunic, ca să nu se piardă spusele. Noi avem o ţinere de minte cum nu au alte dobitoace, fie ele cu patru sau cu două picioare. Mă refer la păsări, nu la dumneavoastră, bineînţeles. Acolo sus la Sarmis văd că se adună din ce în ce mai multă lume, care cu treabă, cu coasele celea pentru cosoni şi zgărzi, care plângându-se cerului sau Stelei Polare, care cu lumânări, cu vrăji şi cu capace de Cola pe care încearcă să le înveţe să înoate. Noaptea vin urşii, de-şi pun şi ei turul pe pietrele de la sanctuarul rotund, să se mai hodinească un pic când nu-i supără nimeni nici cu vorba nici cu parul. Aşa a fost mereu acolo, încă din vechime. E un loc cu dichis. Stăteau dacii la coadă şi câte cinci zile, să se roage, de parcă ar fi fost babele la osemintele Paraschivii cea de din Deal. Asta până a venit pe aici bătrânul Sarmis, cel cu barba ascuţită, de a făcut orgine, a dat cu mâna de la sânga la dreapta, apoi invers, de s-au apucat dacii de ras dealul, de făcut terase largi, pe care aduseră pietre tăiate de la Cosoneşti, un pic mai mai la Miază-Noapte de Cetăţuie, din La Părete, au înconjurat tot locul cel binecuvântat cu zid solid de 20 de coţi, au făcut apoi un templu cum văzuse el la Delfi, în Elada, atunci când fusese în excursie cu cei dela Sea Dacilor. Model şi-a luat chiar templul cel mare al lui Apollo Delphinios, cel ce venise tocmai din Creta pe spinarea Delfinilor. Sarmis venise şi el tocmai din Cosoneşti, pe spinarea ţeapănă a unui bidiviu cu urechi lungi, unii daci invidioşi ziceau că ar fi vorba chiar de un măgar, dar asta sună a blasfemie, aşa că nu e bine să cercetăm mai adânc. El venise dealtfel la o fătucă dacă, Sarma o chema pre dânsa, cam dusă puţin şi cam bâlbâită, dar plină de nuri şi de alte cunoştinţe. Avea plăceri chtoniene, îşi făcuse o cămăruţă aşa pe dedesubt, chiar acolo unde Sarmis hotărîse să facă templul cel mare al dacilor. Acolo îl aştepta pe Sarmis şi … şi … Doar nu vreţi să vă descriu acum filmul întreg. Esenţial este că Sarma, bâlbâită cum era, tot încerca să-i dea indicaţii lui Sarmis de cacolo. De pe patul de piatră. Dacii ce veniseră să se roage în templu, auzeau ei ceva, credeau că indicaţiile sunt pentru dânşii, se certau între ei cam ce a vrut să spună oracolul. Şi Sarmis trăgea o linie verticală pe capul patului şi-şi mai trăgea sufletul de dac un pic. Iară Sarma, de era mulţumită trăgea o linie orizontală peste cea verticală a lui Sarmis. Dacă, nu, o trăgea alături. Apoi mai luau o duşcă de sulincă de prune, de-aia gălbuie şi cu bule pe marginea clondirului şi o luau de la început. Iar pe înserat se uitau amândoi cu drag la schema de pe patul patului.
Vulpi oftă cu năduf. Scoase apoi limba şi se şterse la ochi.
- Dom Engineriu, sper că mă înţelegeţi, vremea trece, toate trec. Uitaţi, ieri V5 se uita pe internet. Toată lumea era pe acolo în extaz. Se descoperise o sfărâmătură, un ciob de piatră pe care erau nişte semne. Mă uit mai bine. Da, aşa era, era o bucată din capul patului în care se jucau Sarmis şi cu Sarma. Drăguţii de ei. Dar nu erau toate semnele acolo. Ce studii s-ar putea face dacă se descoperă şi celelalte bucăţi … Bună şi autostrada asta totuşi. Îţi mai aduci aminte de momentele de glorie de la Sarmizegetusa cea regală.
Râgâi tare şi scuipă un os de şoarece rămas de la prânzul preparat cu dragoste de Vulpa.
- Era mare şi frumos Oracolul Sarmei. Cam 90 de picioare diametru, 30 înălţimea şi 15 picioare babele de stejar ce se sprijineau pe cercul exterior de pietre, să nu putrezească. Acoperişul, în pantă mare, cu ochiuri lăsate pentru lumină, acoperite cu sticlă albăstruie cumpărată de la greci. Trebuia să ocoleşti de două ori sanctuarul ca să dai de altar. Altarul nu era el mare brânză, aşa spunea şi Sarmis, aşa au spus şi urmaşiii urmaşilor lui. Dar s-au tot certat ce să pună pe el, până n-au mai pus nimic. Aduceau doar mâncare, o depuneau acolo şi aveau ei grijă, popii daci să ajungă la zeii cei nesătui.
Tholosul de la Sarmis, cel mai mare din lumea daco-getică, locul unde se desfăşurau misterele, mistere despre care doar Sarma ar mai putea povesti, arsese după primul mare război daco-roman. Toţi popii îl acuzau pe Decebalus că ar fi fost la capătul de sus al acestei întâmplări. Acesta nici nu a negat vreo clipă. Nu numai atât, dar a dat ordin ca şi celelalte temple ridicate întru cinstirea zeilor să fie dărâmate. Zeii nu s-au ţinut de cuvânt. Toate rugăminţile, toate jertfele fuseseră făcute degeaba. Porcii şi mieii ce ar fi trebuit arşi pe Marele Soare prin ardere de tot, de fapt fuseseră puşi la proţap, bine rumeniţi şi mâncaţi de preoţii sanctuarelor. Burţile lor mari şi nesătule nu i-au lăsat să îndeplinească ritualul cel vechi. Gloate de daci au pornit imediat la treabă. Au dat jos acoperişurile, au luat ţiglele de şi le-au dus acasă, coloanele de lemn au fost tăiate pentru a fi puse pe foc la vreme de iarnă. Doar coloanele de piatră au scăpat de furia mulţimii înfuriate. Dar Decebalus şi căciularii lui puseră să fie şi acestea date jos şi puse în noile ziduri ce se ridicau în grabă ceva mai jos, ca să aibă mai mult spaţiu între ziduri, intra muros, cum se spune pe dăceşte. Popii nu-şi făcuseră datoria. Căci cum altfel să-ţi explici pierderea războiului cu romanii? Doar făcuseră cetăţi, ziduri lungi şi înalte pe toţi munţii, arme au avut, pregătirea militară fusese asigurată sub conducerea miilor de soldaţi romani şi parţi ce erau plătiţi regeşte cu cosoni proaspeţi. Mâncare aveau, slavă lui Decebalus, hambarele din cetăţi erau pline, chiupurile erau şi ele umplute cu varză murată ce putea ajunge şi un an întreg. Vitele erau puse în grajdurile din apropiere, lângă apă, fân aveau destul. Atunci dece au pierdut războiul? Doar popii cei hrăpăreţi au fost de vină, şi-au luat parte prea mare din darurile ce erau pentru zei. Sigur că aceştia s-au supărat şi au plecat spre alte zări mai primitoare.

Descoperire arheologică: fragment cu simboluri necunoscute 
 FOTO: www.ronduldesibiu.ro

Şi mai dete Decebalus un decret verbal, ca toţi popii să fie scurtaţi cu un cap, de sus, vezi bine, iară capetele toate, adunate, să fie înălţate pe nişte prăjini de rufe ale dacelor şi înfipte pe zidurile cetăţilor. Şi aşa se făcu precum în Sarmis, aşa şi în celelalte cetăţi, ba şi pe lungul Troian dela Ponoricidava. Mândre arătau acum cetăţile. Romanii erau înmărmuriţi. Unii cu mai mult curaj în artere se apropiară şi negociară cu dacii să ia şi ei câteva căpăţâni. Dacii aveau destule acum, aşa că târgul se făcu repede. Romanii, cu căpăţânile de popi ţindu-le de scalp, se grăbiră la Traian să i le arate. Doar că drumul fiind lung, cam la paişpe zile aşa, puţeau de trăzneau. Ce era să facă şi Traian acu? La război ca la război. Îl chemă repede pe Apolodor Sirianul, să facă nişte schiţe după aste scene eroice, după care se băgară cu toţii în Danubius, să se mai ia din putoare. Dar nu înainte de îngropa într-o fântână toate căpăţânile popeşti. Deatunci şi până acum îi zice fântânii celeia Fântâna Popilor şi se află în curtea unei mânăstiri de pe Valea Alutusului, Cozia parcă i se spune. Lumea aruncă bani acolo, dar nu trece ora şi vine câte un popă, viu de astă dată, şi strânge toţi banii şi şi-i bagă sub anteriu.
- Of, Dom Engineriu, dacă s-ar trezi acum Sarma ce ne-ar mai face …
- Ei şi unde e de doarme aşa?
- Acolo în mijlocul sanctuarului mare, dar s-a tras mai la adînc că toţi o căutară, şi romanii şi austriacii, acum şi napocii. Dar patul îi rămase mai sus, de-l luară romanii ca pradă de război, dar nu ajunseră departe cu el că se sparse şi atunci îl îngropară, de-l găsiră acum şoselarii. Dar ea, Sarma, este tot acolo şi când s-o trezi, pe mulţi o beli.
- Ce vorbe-s astea bre Vulpi, aici suntem toţi fiinţe serioase.
- Zău aşa? Aşa să fie, Dom Engineriu!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu