59. Umbra Luminii

20 august 2012

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi  
59. Umbra Luminii

 

Seara la Cosoneşti. Nimic mai frumos decât momentul mistic al dispariţiei luminii. Este momentul când apare o altă lume. Tot ce a fost ziua dispare. Florile pleacă, închizându-se în petalele plăpânde. Animalele de peste zi parcă nici nu ar mai exista. Oi, vaci, găini, păsărele zburătoare. Lumina scapără doar printre copacii bătrâni, de parcă ar da din aripi muribunde. Iar de pe după dealuri, din pământ, de pe după copaci apare umbra. Se mişcă încet la început, apoi tot mai repede, zglobie, într-o horă a ielelor cele nestâmpărate. Pun mâna la ochi să nu mă orbească umbra. Degeaba. Nu îi mai pot ţine deschişi. Începe momentul schimbării. Nu se mai aude nici un zgomot. Nici un tril, nici un muget, nici măcar un chiţcăit sau vreun lătrat. Până şi frunzele din fagi s-au oprit din foşnet. Cred că şi cele care se desprinseseră de pe crengi s-au oprit în aer nemişcate, contrar tuturor legilor învăţate pe la şcoală. Aşa se întâmplă când nu duci frunzele de mici la şcoală sau când se schimbă în fiecare an programa şcolară. Umbra pipăie crengile, iarba, apa Grădiştei, cu ale cărei plete se joacă puţin, dă apoi un şut în stejarul cel mare din Valea Vinţii. Huhurezii încep să se caute, cucuvelele să caute pe alţii al căror rând la noaptea cea lungă se tot lungeşte, lupii din Dealul Prisăcii urlă, urşii îşi dau coate îmbiindu-se să dea iama la stâna de lângă Coliba Ţiganilor. Furioasă şi în acelaşi timp triumfătoare, Umbra umblă prin Cosoneşti şi suflă în ultimile becuri aprinse. Vulpi5 se trezeşte că nu mai are semnal la Internet, hihăie ceva pe limba lui acolo şi se bagă cuminte în căsuţa din camera mare, învelindu-se cu un fular, cadou de la Vasilca. Fularul îi rămăsese mic, coada se lăfăia stufoasă afară din căsuţa lui de vulpişor. Nici nu se gândeşte că aş putea să calc cumva pe ea. Nu prea i se mai făceau cadouri, era băiat mare, vezi bine, dar nimănui nu-i venea să-i spună să se ducă în pădure, să prindă şoareci, pe care să-i ronţăie pe urmă liniştit pe verandă. Nu, nu se putea aşa ceva. El nu ştia nimic nici măcar despre Umbră, stăpâna Nopţii, Atotputernica Entitate de care se fereau până şi oamenii. Dom Camion pusese din zece în zece metri câte un felinar din acelea cu fotocelule pe tot drumumul de la Apa Grădiştei până la Coliba Ţiganilor, să alunge noaptea Umbra, să nu se sperie nici Amare şi nici Amică când mai întârzie seara pe la Cosoneşti Arena, acolo unde se citesc seara poeziile publicate pe Rocada. Mergeau şi fetele acolo, stăteau şi ascultau şi tare se minunau de aste versuri ce nu încăpuseră în cărţile lor de şcoală. Dacă nu înţelegeau ceva, mai întrebau şi ele pe Marele Maestru, ce ridica o mână în sus, spre zeii atotputernici şi apoi o lăsa obosit în jos de credeai că acum le plesneşte pe fetiţe cine ştie unde. Dar nu. Cu multă înţelegere le explica şi le arăta mai ales, aşa că atât Amare cât şi Amică chicoteau şi se scărpinau de fugea Maestrul în sus şi până la Blidaru nu se mai opera. La un singur lucru nu s-a gândit Don Camion când făcu lumină în sat. Că s-o găsi careva care să scoată felinarul din pământ, cu tot cu rădăcină să-l pună sub braţ şi să plece cu el în pădure, aşa aprins cum era. Când într-o noapte Vasilca văzu minunea asta, îl sculă repede pe Dom Camion, acesta îşi luă AK-47 pe care îl ţinea mereu sub pat, să fie acolo, dacă tot îl avea de la Cujereni ca plată pentru nişte drumuri peste deal şi sări pe drum, după arătare. Aceasta se opri şi-i puse felinarul în ochi, de nu mai vedea omul nimic.
- Care eşti bă? făcu Dom Camion cu AK-ul spre el.- Eu sunt, Ursa, nu mă vezi, Camioane? Iau şi eu un felinar să-l pun la bârlog în faţă, să vadă drumul şi ursuleţii mei.- Dar de ce nu ceri, uite era să te împuşc acum. Şi cum mă descarc eu de felinarul ăsta?- Păi le spui la control că l-am luat eu. Să vină să vadă. Că doar nu îl stric.- Da, chiare o ideie să-i trimit pe ăia de la ANAF la tine. Dar şi pe cei dela DNA. Ce o să se mai bucure când o să te vadă!
- Să trimiţi din ăia mai plinuţi aşa. Abia îi aştept, mânca-i-aş.
- Bine, ne-am înţeles. Cu Umbra asta ce vine seara pe aici parcă ne descurcăm mai bine decând cu felinarele.
- Aşa e. Şi eu la fel. Voiam să te întreb de mult. Pot să vin şi eu cu ursuleţii mei la Cosoneşti Arena aşa pe seară, să asculte şi ei ceva poezii, că pe aici prin pădure nu e rost de aşa ceva. Pe aici doar trosnete şi şuierături.
- Păi încearcă. Dar dacă vezi că recită şi băieţii, mai bine plecaţi, că au nişte poezii pline de puţibonderii. S-ar putea să-ţi strici copiii.
- Aşa fac Camioane, dară eu pot să stau, că de, cu Moş Martin ăsta al meu, chiar că mi-e dor de nişte, cum le spuseşi, aaa, puţi cum?
- Puţibonderii, Urso! Mai pune şi tu laba pe DEX.
- Cine mai e şi ăla? Vreunul de ăla aşa ca ANAF şi DNA?
- Lasă astea că s-a făcut noapte. Ia-ţi felinarul şi pune-l la bârlog acolo, să nu mai vină Umbra asta băsească.
- Noapte bună şi Gud Naită. Ne vedem pe Feisbuc.