miercuri, 16 aprilie 2014

69. Peştişorii din Platoul Luncanilor

21 noiembrie 2012

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
69. Peştişorii din Platoul Luncanilor

    V5 îmi face semn cu lăbuţa stângă din faţă să vin mai aproape şi să nu fac gălăgie. Era sprijinit de ghizdul unei fântâni şi se uita înăuntru. Aici în Fizeşti, ca şi pe toate marginile platoului Luncanilor sunt fântâni, nu prea adânci, de cinci, zece metri, cu roată şi găleată. Unele sunt acoperite cu un capac de scânduri sau cu acoperiş frumos de şiţă în două ape, altele, parcă date uitării, au doar cerul şi norii deasupra lor. Pe platou nu sunt, sapi degeaba, calcarul de dedesubt fură apa şi o duce te miri pe unde tocmai în văile adânci ale Cioclovinei, Streiului sau chiar spre Apa Grădiştei.
    Fizeştii, un sat care nu prea ştii ce caută acolo, nici loc de arat, nici şoproane pentru animale nu vezi, nici măcar drumuri de căruţe. Doar grădinile cu cânepă mai înaltă decât omul, de doi – cinci metri chiar, atrag atenţia drumeţilor dar chiar şi “autorităţilor” ce citesc ziarele cu josul în sus. Mai dai şi de lacurile, de fapt un fel de mocirle negre în care se topeşte cânepa. După ce stă două-trei săptămâni la murat acolo, este scoasă, spălată, pusă pe garduri, nu ca s-o admire vecinii ci ca să se usuce bine. Apoi se meliţa de nu mai rămânea decât firul. Se mai şi dărăcea, se pieptăna, până ajungea moale ca mătasea, numai bună de tors. Dar treaba asta cu cânepa nu-l impresiona pe V5. El voia să-mi arate ceva în fântână. Acolo mişca ceva, ba chiar şi sărea în sus. Erau nişte peştişori mici de nici şase centimetri, vioi, de parcă voiau să sară afară pe drum sau să pască prin grădini. Ce căutau acolo? S-au jucat nişte copii? Nu l-am putut lămuri atunci pe V5. Mai sus, altă fântână. Ne-am repezit amândoi să ne uităm. Şi aici erau peştişori. Nu mulţi, vreo zece, douăzeci, nu stăteau ei să-i numeri. Nici nu am avut pe cine întreba. Satul era părăsit, cel puţin aşa părea, dacă nu te uitai după zburătoarele din curte. Când am ajuns pe culme, iar nimeni, doar pe Dealul Melcilor nişte arătări hidoase ne priveau din pietrele ce se iveau din iarbă. Nişte fosile ale animalelor ce umpleau apele unei mări ce-şi găsise locul pe aici acum nişte zeci de milioane de ani. Când bătea vântul, umbrele frunzelor copacilor din jur făceau să se mişte arătările. Nu era deloc plăcut locul. Doar V5, fără să fie impresionat în nici un fel, a ridicat un picior şi ţâşti un jet direct în faţa unui peştoid. Peştoidul n-a putut nici măcar să închidă ochii la timp. V5 era satisfăcut. Eu aproape împietrit. Am mers mai departe. Acolo unde se despart drumurile spre Poiana Omului, Federi, Ponorâci, puţin mai jos, într-o poiană se vedea o altă fântână. Am lăsat rucsacul în drum şi prin florile ce treceau de jumătate de metru înălţime am coborît. Fântâna părea părăsită, nu avea nici lanţ nici găleată. În ea însă se zbenguiau peştişorii. Ne tot gândeam pe unde or fi ajuns, poate prin ceva râuri subterane. Misterele Luncanilor. Ne-am întors la potecă. Proptit într-un ciomag, asemenea ciomăgarului din Sarmis, acela ce sperie copiii, lângă rucsac ne aştepta un dac local. V5 s-a dat în spatele meu, să nu fie în raza de acţiune a ciomagului. V5 ca V5, dar eu, aşa cum arătam, nu prezentan “garanţii morale”. Pantalonii barem, erau rupţi în genunchi, dar cusuţi de mine cum coborîsem în gară la Pui. Fundul era cam maro, dar asta era s-o aflu abia în seara următoare, când am fost întrebat de Vasilca dacă obişnuiesc să mă odihnesc pe baligi. Ciomi, să-i zicem, de fapt nu am avut onoarea să fac şi cunoştinţă cu ciomăgarul, ne-a luat din scurt
    - Ce-aţi aruncat în fântână?
    - Noi, nimic, ce era să aruncăm?
    - V-am văzut că vă uitaţi înăuntru. Ce aţi văzut acolo?
    - Nişte peştişori. Cred că i-au aruncat acolo nişte copii.
    - Erau vii?
    - Da erau vii şi se zbenguiau pe acolo. Nu ştiu ce pot să mănânce în apa asta.
    - Bine, bine, spuse el în loc de “mă iertaţi”. Peştii mănâncă ouă de ţânţari şi musculiţele ce vin să bea apă. Înseamnă că apa e bună de băut. Noi am pus peştişorii.
    - Şi de când se pun peştişori în fântână?
    - Din totdeauna. De când sunt oameni şi fântâni pe aici.
    - Să fie din vremea turcilor? Sau poate a slavilor, a avarilor, a hunilor? Dar poate că este din vremea năvălitorilor romani sau celţi?
    - Ce mă luaţi pe mine ca la miliţie? Eu v-am spus. Sunt din totdeauna, decând sunt oameni şi fântâni pe aici. Şi vulpi, adăugă el, făcând un pas spre noi.
    Cu o viteză de necrezut, V5 cu o ghiară desfăcu rucsacul, îşi făcu loc acolo şi ţinu cu lăbuţele lui închis rucsacul pe dinăuntru. Am pus rucsacul în spate şi fără să-i dau vreo atenţie lui Ciomi, am luat-o spre Ponorâci. După vreo sută de metri, aud din spate
    - Gata? Am scăpat, Tati?
    - Am scăpat V5. Poţi să te dai jos.
    - Eu parcă aş mai sta aici, dacă nu ţi-e prea greu.
    Puteam să-l refuz?
    - Bine, V5, da numai puţin.
    - Da, Tati, numai puţin.
    Am ajuns la Ponorâci, am pus cortul, am aprins focul, V5 tot mai dormea. Şi sforăia. A dormit până seara târziu, când au venit ielele cele ciudate de la stână de la Călianu, de-au adus nişte lapte pentru el şi nişte telemea pentru mine.
    Somn uşor!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu