60. Timpul

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
60. Timpul

- Cioc, cioc
- …
- Cioc, cioc
- Cine este?
- Timpul.
- Cine?
- V-am spus Dom Engineriu. Eu sunt, Timpul.
- Zău? Ce cauţi aici? Eu nu am timp de Timp.
- Tocmai de aceea am venit eu la dumneavoastră. Puteţi deschide puţin trapa?
- Trapa, care trapă?
- Am vrut să spun uşa.
O deschid. Nu e nimeni. Doar noaptea şi cerul înstelat. Spre Dealul Cosoneştiului, deasupra Poienii Rădăcinii parcă sunt câţiva nori roşietici. Ba nu, parcă sunt violeţi. Sau verzi, poate? Cine mai ştie? Este totuşi noapte. Închid uşa. Probabil că am visat. Colorat, aşa cum nu am visat de mult timp. Intru în pat şi îmi trag sacul de dormit până la urechi. Totuşi parcă mi-e frig la urechi. Pun mâna pe ele. Sunt reci, dar sunt păroase şi ascuţite. Sar din pat dârdâind şi cu părul vâlvoi. Mă trec toate sudorile. Dece nu pot să mă trezesc? Mi-e şi frică să mă uit în oglindă. Îmi iau totuşi inima în dinţi, aprind lumina de la veioză şi dau să mă duc spre oglindă. Mă impiedic de ceva ce mişcă pe lângă picioarele mele. Ţip. Nu de frică ci de durere. M-am călcat singur. Mă uit şi mă înspăimânt. M-am călcat pe coadă. Ce s-a întâmplat? Cine sunt? Îmi iau coada cu laba stângă şi o miros. Miroase bine. Parcă totuşi nu este tocmai aranjată aşa cum vreau. O ling puţin. Parcă m-am mai liniştit. Mă încolăcesc pe sacul de dormit. Ce plăcut este. Torc puţin, cu ochii abia mijiţi. Totuşi ceva mă deranjează. Plasticul. Plasticul de la sacul de dormit. Mă scol repede, mă scutur, mă cabrez şi sar pe fotoliu.

Ah, ce am făcut? Cred că am sărit prea mult. Nu nimeresc fotoliul. De fapt nu mai nimeresc nimic. În jur este doar cerul negru. Cu stele cu irizaţii de toate culorile. Încep să disting, încet, încet, cam pe unde sunt. Zbor peste Blidaru, peste Pietroasa ginerelui lui Nea Solomon, cel ce strângea muierile din sat să sape pentru arhei la Sarmis, peste Târsa, mă învârt puţin pe la Prihodişte unde văd şcoala cea întunecată şi cu geamurile sparte. Acum pot să-mi controlez zborul. Sigur că da. Coada. 

Maus citind - foto A.B.

De asta au pisicile coadă, nu ca să dea din ea, ca să fie apucate de câini. Noroc că am carnet de conducere. Este foarte simplu. Coada la stânga, faci la stânga. Coada la dreapta, faci la dreapta. Coada în sus, o iei în sus, să ocoleşti copacii mai înalţi Coada în jos, o iei în jos, spre poienile frumoase, dulcege, cu iarbă înaltă şi garofiţe gustoase. Ceva trece pe lângă mine, mai să mă dezechilibreze. Un şoarece? Pe aici? Da, era un şoarece cu aripi, un liliac. Uitasem că sunt foarte mulţi pe aici, aciuiaţi prin peşterile pe care nu le ştie nici un biped. Pe unde s-o iau?Spre Poiana Omului, pe Drumul Drepţilor, să mai dau o raită peste Ponorici? Risc să mă întâlnesc cu cele trei iele. Sau s-o iau direct spre Alunu, apoi să fac o pauză la Petrarosa în şeaua aceia cu plantaţia de mere acre, acolo unde totul te îndeamnă la contemplare şi mieunat? Mai bine aşa. Tot am liber azi. Nici nu mi-am dat seama când am ajuns în şea. Să dau o fugă aşa zburdalnică, adică în zbor până la Cetatea de aici? Mă apucă o lene deodată, mă intind, cu coada orizontal şi planez, coborînd uşor pe terasa unei case. Nu m-a văzut nimeni. Uşa e întredeschisă. Intru, cu coada ridicată, bineînţeles, aşa este elegant şi mai ales practic, nu cumva o pală de vânt să închidă uşa şi să-mi prindă mândria acolo. Uite o cuvertură miţoasă, împăturită, un foc în şemineu. Ce şi-ar putea dori mai mult un cotoi zburător? Iau o carte de pe raft, Argonauticele, scrisă probabil de un cotoi grec şi zdup pe pilotă. Ah, ce somn mi se face. Torc, nu pot să citesc, ochii mi se închid. De pe terasă aud un glas. Mi se cam face frică.
- Maus, ce citeşti? Crezi că nu te-am văzut aterizând?