miercuri, 16 aprilie 2014

48. Dom Engineriu, Sarmisegetuza şi grâul dacic

26 noiembrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
48. Dom Engineriu, Sarmisegetuza şi grâul dacic

    Aici în Cosoneşti doar ce faci ochii roată şi te apucă un dor de păscut. Peste tot terase, zeci şi sute de terase, acum este adevărat că multe acoperite de fagi, doar mergând aşa alandala prin pădure îţi dai seama de ce a fost odată şi cum trebuie să fi arătat locul. Terasele care mai au poiene pe ele sunt o frumuseţe. Mii de flori sălbatice, cu nişte culori aprinse, cu mirosuri pe care abia le poţi diferenţia, suave dar specializate, să atragă toate insectele de pe lumea asta, fie ele fluturi, fie gândaci şi bondari. Dar şi pe mine, ce nu mă pot abţine să nu mă tolănesc şi să visez la ce a fost, la ce nu se face şi la ce s-ar putea face. Linişte oare? Nu, nu e linişte. Vântul aleargă printre frunzele fagilor, insectele zumzăie cu treabă alergând printre flori, un şoricel taie cu neobrăzare nişte păiuş, să-i mănânce seminţele. De departe se mai aude şi un om ascuţindu-şi coasa. Nimeni nu te deranjează pe aici. Nici măcar schelălăitul lui Vulpi5, alergând după fluturi. Poate doar groparii, cum le zicea lumea, căutătorii de comori, ce mai dau ceva găuri pe care nici că se gândesc să le astupe după ce îşi luară ce le trebuia de pe acolo.
    Fragment ceramică pictată - pasăre - ©C.I.
    Ba mai lasă pe margine tot felul de cioburi, ceramică pentru soldaţi, dar şi din aceea împărătească, pictată cu tot felul de fiare, de păsăroaie de care nimeni nu a mai întâlnit prin locurile astea. Să existe ele prin alte locuri, sau poate să fi fost înainte de potopul din care doar Noe cel plimbăreţ, primul turist al lumii, el cu familia şi cu orătăniile din marea lui ogradă mai scăpară? Cine ştie … Ştiu doar că atunci când groparii dau de aşa ceva, le aruncă peste umăr şi scuipă în sus de trei ori, spunând piei, piei, piei. Zice Dom Camion că grâul acela de la cetate de la Sarmisegetuza, dar şi acela de la Costeşti, grâu ars în incendiile din vara fierbinte a anului 106, este un grâu nemaipomenit, rezistent la boli, la secetă dar şi la inundaţii. Cică se mai cultivă şi acum pe terasele din Apuseni, unde sărăcia este mare. Recolta este mai mică decât la grâul obişnuit, dar lumea are ce mânca. Întradevăr se pare că acelaş tip de grâu se mai cultivă şi în Apenini, unde însă este încurajat de Stat. M-am luat şi eu după Dom Camion, am fost la Grădiştea Muncelului, la Cetate, puţin în dreapta locului unde acum două mii de ani era izvorul şi faimoasa fântână de care nu mai pomeneşte nimeni. Păi cum să mai pomeească, toţi care veniră cum luară din ea tot ce li s-a părut mai de trebuinţă pentru ei. Romanii îşi luară plăcile lungi de andezit ce le folosiră ca boiandrugi la baia lor, acolo mai jos de Poarta de Sud. Tot la baie puseră şi vasul oval ce-l găsiră lângă soarele de andezit, dărâmat de pe postamentul lui după ultima bătălie. Că în rest, avură destul material, de la cele două sanctuare ce mai rămăseseră în cetate şi de la Palatul de Sud, cel cu 27 de încăperi, aflat pe terasa de mai jos de actualul drum ce ocoleste cetatea. Hambarului mare, cel din dreapta izvorului, îi dădură foc romanii, fu cuprins de flăcări, dacii nu mai apucară să-l stingă, cu toate că deaceea îl puseseră acolo, să aibă apa aproape. Când romanii ocupară şi cetatea, prima lor grijă fu la hambare, turnară apă, scoaseră ce nu arsese de mai jos de tăciunii stinşi, îl puseră la soare de-l uscară şi avură până-n primăvară să facă pâine. Că doar Traian avea acum alte griji, nu a legionarilor lăsaţi să păzească nişte ruine fumegânde. Umbla după comorile dacilor, le strângea, le ducea la castrul de la Ulpia Traiana, de unde mai apoi se duse cu ele acasă, la Roma. Când au plecat romanii, mai veniră iar marcomanii de dădură şi ei foc barăcilor ridicate de romani, templului şi acoperişului băilor. Pe urmă a fost destulă linişte pe aici, ciobanii care urcau pe culme ocoleau locul cu o teamă superstiţioasă. Aveau şi destulă dreptate, nu odată se împiedicau oile şi măgarii în oseminte de oameni, lăsate în voia fiarelor sălbatice. Grâul ce a mai rămas pe acolo fu repede acoperit de fruze, crăci şi copaci ce crescură în voia lor. Abia pe la 1750 trecu frica oamenilor şi începură să facă gropi să vadă şi ei dacă n-or găsi ceva să le facă folos. Găsiră, găsiră chiar prea mult. Aur, să se îngroape în el, dar prea mult, că deschise urechile stăpânirii de veniră toţi de la Bălgrad, înarmaţi ca pentru război, să ceară aurul pentru împărat. Îl luară că de, ştiau să-l caute şi sub casele sătenilor dar şi pe sub fustele sătencelor. După ei veniră cu mineri, să planteze panseluţe la cetate. Poarta de Răsărit făcută de romani, o săpară de nu mai rămase nimic nici din ea, nici din drumul ce ducea la fântână. Ce mai rămăsese din fântână au aruncat pe pajişte, unde aranjară şi ei din pietre loc de masă. Aşa că nu se mai alese nimic nici din fântână nici din zidurile ce susţineau hambarele. Apoi pe la 1935, dar mai ales prin 1950, veniră arheii de la Cluj, calamitatea cea mai mare ce dădu peste cetate. De-ar fi pus dinamită şi nu s-ar fi încurcat pietrele cele vechi mai rău. Aruncară de sus pietrele şi care nimerea la baza drumului, era bine, care nu, se duceau până în Valea Godeanului. Dacă nu dădeau cumva peste niscai turişti care n-aveau ce face şi urcau pe acolo, căci drumul pe acolo îl ştiau ţăranii şi pe acolo îi sfătuiau să urce şi pe venetici. Pe acolo am urcat şi noi prima dată, când am venit de la Grădiştea, ne-am suit în trenuleţ şi am coborît la staţia Cetate. Pe lângă un izvor, am urcat în serpentine, din terasă în terasă, atenţi să nu ne lovim de coloanele ce erau la mai tot pasul şi mai ales la pietrele ce veneau de sus. Pietre fasonate de către daci, refolosite de romani şi în sfârşit aruncate pe apa Godeanului de trupa de soldaţi bucureşteni condusă într-o veşnică veselie bahică de către marele academician, tovarăşul Constantin Daicoviciu şi de către ciracii săi. Totul se petrecea fără fotografii, fără caiet de săpături, doar cu sticla în mână. Cu mare fereală am reuşit să facem câteva fotografii, în care am reuşit să prindem pe cei care aruncau pământul de pe terasa a X-a, de lângă sanctuarele mici dreptunghiulare, cu un vagonet, în dreapta turnului pentagonal. Cui îi păsa că se îngroapă un zid de susţinere, ce nu va mai fi dezvelit poate nici peste o sută de ani. Nu se cernea nimic, totul se arunca, să se ajungă la nivelul de călcare dacic, care doar acesta conta pentru marele academician. În multe locuri s-a trecut cu mult sub acest nivel de călcare, fără măcar să-l observe careva. Ani de zile am trecut pe acolo şi am admirat furia arheolgică ce a cuprins locurile. Se săpau zidurile şi sub temelii, se dărâmau, se propteau, alunecau, ca într-un târziu să înceapă chiar să le betoneze. Îmi venea să nu mai trec niciodată pe aici.
    Atunci am cunoscut câteva fiinţe înţelepte de ale locului, în primul rând pe Vulpi, ce nu dădea nici doi bani pe săpăturile lor. Îmi spunea că au făcut şi ei, neamul vulpesc, săpăturile lor în ZONĂ şi ce au găsit nu o să găsească niciodată arheologii. Cred că nu se gândea însă şi la cositoarele de coşoni, detectoarele de metale cu care vor veni groparii. Aceştia iau câte o terasă la cosit, apoi scot frumuşel obiectele de aur şi argint. Pe cele de fier şi de bronz la început nici nu se oboseau să le mai scoată, le lăsau acolo, pradă arheologilor.
    Grâul dacic l-a cercetat şi neamul vulpesc, dar fiind atât de ars nu le-a folosit decât când aveau ceva dureri de burtă. Luau un bot de seminţe arse, lingeau puţină apă proaspătă şi erau ca noi. Iar acum, doar la cofetătia de pe Meleia, făcută de Sucă, olteanul întreprinzător, se vindeau nişte rondele de grâu ecologic, grâu luat din cetate, spălat, amestecat cu zahăr şi albuş de ou, presat în nişte cutii de conserve de care era plin muntele şi ţinut la cuptor 27 de minute, la 175 de grade. Ieşeau nişte rondele foarte interesante, a căror principală caracteristică era că îţi dădeau de lucru. Îţi făceau fălcile ca de american, dar nu aveau nici un gust. Am încercat şi eu câteva, dar nu am reuşit decât să fac să-mi sară o aşchie de bunătate de dinte de acrilat. Şi doar Vulpi mă avertizase. Noroc că aveam în dotare nişte pile pentru făcut chei, luate din Talcioc cu ani în urmă şi l-am ajustat atât cât să nu mă deranjeze prea rău. Aşa cu grâul. Deocamdată.
    Am luat mâna aceea de grâu de la Cetate şi am pus-o puţin la scanat. La 2400 dpi se vedea bine, aproape prea bine, vedeai că multe boabe aveau lipsuri, erau sparte sau crăpate doar.
    Se vede uşor că marea majoritate era grâu emmer – grâu Triticum dicoccum iar mai puţin grâu einkorn, – cum îi spun secialiştii, Triticum monococcum. Le asigura o recoltă ce se făcea repede, în trei luni, spicul nu avea mai mult de 70 de centimetri înălţime, aşa că rezista la furtuni. Doar prin larga vale a Istrului de jos se mai cultiva şi o varietate ceva mai înaltă şi mai bogată, dar departe de ce spuneau legendele grecilor, că ar fi fost cât omul călare. Ori oamenii erau călare pe câini, ori era vorba de pigmei albi, dar de unde aşa ceva prin părţile noastre? Mai curând sunt simple legende, puse pe blog chiar de către Dom Herodot, pentru a se arăta mai interesant. Dar poate că era vorba doar de o vulpe călare pe un câine şi atunci totul a fi de înţeles, nu ar mai mira pe nimeni ştirea, pe mine în nici un caz.

    Grâu dacic, ars de romani, zgârmat de arhei - ©C.I.

4 comentarii

  1. Pe valea Dunarii nu era grau, ci secara
    http://static.panoramio.com/photos/original/15050594.jpg
    Comentariu by Roderick — 12 decembrie 2011 @ 18:01
  2. Roderick: Da, este pentru prima dată când văd o graminee de cultură de o asemenea înălţime. Dacă spuneţi că este secară, secară este. Dar înseamnă că în citatul antic este o eroare interesantă. Mulţumesc pentru completare.
    Comentariu by Cornelius Ionescu — 13 decembrie 2011 @ 00:32
  3. Salutare CORNELIUS !
    Se simte că sunteţi Profesor !
    Şi eu sunt extrem de fascinat de reconstituirea istoriei . Afirm cu toată seriozitatea că Spiritul care-l călăuzea pe Marele DECEBAL este un Spirit care a parcurs întreaga Istorie a Omenirii . Orice fiinţă umană călătoare pe acest Pământ care împinge specia umană spre progres este călăuzită de un spirit protector .
    Să fiţi foarte optimist în continuare şi să protejaţi pe mai departe evoluţia spirituală a celor ce vă sunt dragi !
    Cu amiciţie filatelică ,
    Andrei , Vatra Dornei
    Comentariu by Andrei - Vatra Dornei — 23 decembrie 2011 @ 04:57
  4. ESTE grâu .
    La CAP-ul unde lucram peste vară , făcând mărunte norme pentru Bunicii mei , mi-am scufundat tălpile de zeci de ori în măreţia grâului.
    Oricum , poza lui Roderik este fascinantă !
    Cu amiciţie filatelică ,
    Andrei , Vatra Dornei
    Comentariu by Andrei - Vatra Dornei — 23 decembrie 2011 @ 05:02

55. Orăştie – Mocăniţa

27 februarie 2012

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
55. Orăştie – Mocăniţa

    Mă plimbam cu V5, vulpişorul al cincilea al lui Vulpi şi al Vulpăi, pe drumul ce mergea de la Cosoneşti în sus, spre Valea Rea. Eu făceam un pas, V5 făcea cinci. Lipăia pe lângă mine şi strănuta, nu că ar fi avut guturai, ci doar ca să-mi atragă atenţia că există. De când mă-sa şi ta-su l-au dat afară din vizuină, voiau şi ei puţină intimitate, ce vreţi, V5 s-a mutat cu mine. Mergea la şcoala din Orăştioara de Sus, avea note bune, îi luasem şi un i-pad, era călare pe internet toată ziua, în fine, pot să spun că era un copil normal. Dar pisălog. Acum se uita ba spre apă, ba spre susul drumului, ba se apropia de panoul acela stupid care nu folosea nimănui cu o schemă ce s-ar fi dorit să fie a Parcului Grădiştea Muncelului – Cicoclovina, ridica un picior din spate spre ea, dar nu arăta nimic ci pur şi simplu făcea şi el ce fac toţi oamenii, câinii şi vulpoii când văd un stâlp. Trebuia totuşi să-i spun ceva.
    - Şi acum stai cuminte V5, nu mă întrerupe, că mă doare capul de la schelălăielile tale. Îmi spui de câteva săptămâni să-ţi explic ce era cu calea asta ferată forestieră din care se mai văd doar urme pe ici şi pe colo. O să-ţi spun şi eu ce îmi mai aduc aminte de la cele două drumuri făcute cu trenuleţul acela care fluiera tot timpul, să alunge urşii şi vulpiţele neascultătoare ce mergeau pe traversele de stejar date cu catran ce sprijineau şinele. Îmi puneam degeaba vată în urechi, timpanul îmi intra pur şi simplu în rezonanţă.
    Era mereu înghesuială pe trenuleţ, mergeau zeci de ţigani în sus, la cules zmeură, mure şi afine, pe care le vindeau pe loc la centrele de colectare de la Valea Rea şi Anineş. Nu plăteau nimic, după cum nici noi nu plăteam. Nu existau bilete, dar nici vagoane de călători. Doar nişte platforme cu nişte pari pe margine, să nu cadă buştenii la coborâre. În staţiile mai mari ţiganii coborau şi ajutau la încărcarea tenderului, de fapt o ladă de tablă, cu cărbuni. Iar dacă se terminau cărbunii, se oprea trenul prin pădure şi ţiganii luau doi, trei steri de lemne să-i bage mecanicul în soba locomotivei. Mergeau parcă mai bine decât cărbunii. Iar cîteodată oamenii mai erau puşi pe fugă, de nu mai ştiai ce să crezi. Nu, nu era pădurarul, acesta îşi mânca pita şi slana liniştit pe un vagon. Era un urs mare şi supărat, care avea obiceiul să-i alerge mergând pe două labe, pe cele din spate voi să spui, aruncând cu cioate sau pietre. Tare se distra ursul, dar ţiganii deloc, tot drumul apoi numai despre urs vorbind. Şi pe măsură ce trenul urca, ursul din poveste se făcea mai mare, mai sprinten şi mai isteţ. Iar copiii, băieţi şi fete, ţipau şi dârdâiau.
    Noi stăteam călare pe rucsaci, ţinându-ne de parii verticali de pe margine şi ferindu-ne cu mâinile de ramurile aninilor de pe margini.
    Nu se cunoaşte exact data construirii liniei ferate înguste. Se pare că a început să funcţioneze în 1949 şi a folosit la transportul buştenilor tăiaţi de pe dealurile şi munţii ce înconjoară Valea Grădiştei. Iniţial calea ferată funcţiona de la Orăştie la Grădiştea Muncelului, de fapt ceva mai departe, până la staţia Cetate. Ulterior s-au mai făcut derivaţii pe Valea Rea, pe Valea Anineşului şi pe Valea Albă, derivaţii ce nu au funcţionat prea mult timp, datorită epuizării fondului forestier. Întreaga linie avea o lungime de 62 de kilometri. Staţiile aveau platforme pentru încărcarea buştenilor, depozite acoperite de cărbune şi amenajări pentru apa necesară locomotivei. Se pare că erau două locomotive ce asigurau o muncă continuă în caz de avarie a vreuneia. Problema era cu viiturile de pe Apa Grădiştei, ce luau bucăţi din terasament, cu toată întreţinerea permanentă a acestuia. De fapt asta se întâmplă şi acum, decând, de la sfârşitul anilor 1970, linia ferată dintre Costeşti şi Cetatea fost abandonată, dispărând apoi bucăţică cu bucăţică, fiind înlocuită cu un drum forestier pe care circulă camioane cu sau fără remorcă. Între Orăştie şi Costeşti încă mai exista linia, inclusiv nişte vagoane abandonate, până parcă prin 1988. Când se preconiza nebunia cu vizita lui Ceauşescu la Sarmisegetuza, era cât pe aici să fie refăcută şi calea ferată îngustă. S-au mulţumit cu plantarea cifrelor 2050 din brazi, pe dealul Cetăţii Costeşti, cu betoanele ce au înlocuit discurile originale de calcar de la Sarmisegetuza, betoane ce au stat acolo până anul trecut şi cu îngroparea pe vecie a sanctuarului mare de calcar, cu tot cu scara antică, cu zidul de sprijin demontat şi el şi înlocuit cu panouri de beton armat, ca la un gard de CAP.
    Se zvoneşte că s-ar face planuri ca acestă cale ferată îngustă să fie refăcută pentru uzul turiştilor. Terasamentul există aproape integral, chiar şi pilonii podeţelor. Mai trebuie însă multe altele, necesită bani şi mai ales cadrul legal. Întreprinzători s-ar găsi, dovadă satul turistic Cosoneşti.
    Pe multe hărţi, chiar şi pe Google, mai puteţi admira parte din traseu, acum după mai bine de patruzeci de ani de la desfiinţare!
    Staţiile erau parcă la Căstău, la Beriu, la Orăştioara de Jos unde se făcea şi alimentarea cu apă, la Costeşti km. 22, unde exista platformă de încărcare a lemnelor aduse pe Valea Făeragului. Aici era şi un punct de descărcare a cenuşii, unde este acum Islazul, adică la Cosoneşti Arena, peste drum de cetatea de BCA. La intersecţia cu Valea Chişătoarei calea ferată trecea chiar peste un turn dacic, demolat cu această ocazie. Nu este singurul. La km. 26 era intersecţia cu Valea Rea. Canton, fostă ramificaţie, rampă pentru buşteni. Pe aici, la cam doi km în sus pe Valea cea Rea, de fapt o vale excepţional de frumoasă, un alt canton, erau dormitoare, magazin alimentar pentru forestieri, dar nu numai. Nu erai refuzat niciodată, la nici un magazin forestier din munţi, chiar dacă nu aveau voie să vândă la turişti. Nu aveau voie să vândă turiştilor deoarece preţurile nu cuprindeau şi cheltuielile de transport şi magazinele erau de fapt ale IFET-urilor. Pe aici am mers la Peştera Bodii, zisă şi Peştera din Vale Rea, dar asta la aproape 4 km mai sus, probabil unde s-a făcut acum un schit.
    Trenuleţul mai făcea o oprire facultativă la Lunca Mare – Tihu, km. 28,5, apoi staţie mare la Anineş, km. 30, unde era un canton şi un magazin CFF, foarte bine aprovizionat şi o brutărie, unde trenul aştepta până era scoasă pâinea din cuptor. Puţin mai jos era intersecţia cu Valea Anineşului, pe care mai sus puţin venea drumul de la Sub Cununi, apoi cantonul Valea Mică, cu punct de colectare a fructelor de pădure, dormitoare insectivore pentru forestieri şi culegători, un tobogan cu carton asfaltat pentru curăţarea afinelor de frunze, apoi capătul drumului lateral, unde un fel de bloc cu un etaj servea de dormitor muncitorilor forestieri şi câtorva familii de ale lor. De aici există un drumeag de tractor, pe partea stângă cum urci, mai curând un făgaş, ce te scoate aproape de vârful piramidal al aşa zisei cetăţi Vârful lui Hulpe. Şi mai sus, un drum bun, până pe culme, lasă tot pe stânga marea aşezare a Cetei, poate cea mai mare aşezare dacică din ţară, cunoscută doar de căutătorii de comori, arheologii făcând abstracţie de existenţa ei.
    De la Anineş mai era o staţie la Valea Albă, unde se sfârşea drumul de camioane, tractoare şi căruţe, mai sus pe Valea Godeanului mergând pe atunci doar trenuleţul, până la staţia Cetate, un pic mai sus de poteca ce urcă până la terasa sanctuarelor de la Sarmisegetuza Regia.
    - Ai reţinut, V5? Să nu mă întrebi iar.
    - Am şi pus toată povestioara ta pe tabletă, mâine o să fie pe blogul nostru.
    - Al nostru, blogul nostru zici, ai?
    - Păi nu e aşa? Uită-te şi mata pe blog şi te lămureşti imediat. Cu un singur lucru nu m-am lămurit eu. Ce caută oamenii aici pe Valea noastră?
    - Asta e cu totul altă povestioară, V5. O lăsăm pe altădată.
    - Bine, Tati! Hai să ne urcăm, că a venit trenuţul!
    - Ce spui?

49. Frumoasa Ţară a Vampirilor

4 decembrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
49. Frumoasa Ţară a Vampirilor

    A crescut numărul de turişti străini care ne vizitează ţara. Chiar vor să vadă frumuseţile Patriei noastre. Nu datorită scurgerilor de pe frunza ministresei, nici chiar datorită afacerilor plăcute ale prinţului Ciarli, cel cu Cămila. Vin, că aşa se duce zvonul, din om în om şi din turist în turist, că ar fi crescut producţia de vampiri. La început erau mai rari, mai stăteau şi ei printre filele prăfuite ale cărţii lui Bram Stoker, aceea cu Dracula, ce l-a avut ca model pe ingenuul nostru domnitor Vlad Ţepeş, cel ce credea că poate să conducă o ţară fără hoţi, fără corupţi. Ingenuu până când gravorii saşi din secolul XV au pus în circulaţie, cu vădită satisfacţie, câteva gravuri foarte instructive despre modul de a se desfăta al domnitorului. Este prezentat la masă, iar alături un vel casap ce-şi face sârguincos treaba cu barda în mână, tranşând nişte trupuri omeneşti, posibil de etnie otomană. Şi nu dintr-o cauză discriminatorie faţă de aceşti bravi ostaşi, din care se pare că mulţi fuseseră chiar trimişi de domnitorii noştri spre a sluji în oastea otomană ca ieniceri. Cauza era se pare cu totul alta. Fusese o vară secetoasă, cum sunt destul de dese în ultimile zece mii de ani, decând se tot încălzeşte clima, mai precis de la decesul ultimei glaciaţiuni. Pomii rămăseseră fără de foi, oamenii îi ciolpăniseră pentru frunzare, să aibă ce da iarna de mâncare la vaci, la boi şi la oi. Stăteau acum ca nişte pari în soare, iar Domnitorul nostru Vlad se topea şi dânsul de arşiţa verii. Şi ce-i trece domniei sale prin mintea cea isteaţă?
    - Să vină pârcălabul Cetăţii mele, să-i adune pe toţi otomanii de prin ţară, să-i pună ici în parii ăştia, că aşa om avea şi noi puţintică umbră. Şi să vadă cum îi pune, să nu-i omoare cumva, că trebuie să dea şi din mâini, să facă ceva vânturi pe aici, că ne punem la masă şi să nu ne mănânce muştele din taler.
    Aşa şi făcu pârcălabul şi umbră multă ba chiar şi o boare veni dinspre otomanii ridicaţi. Nu-i venise neapărat lui Vlad ideea aceasta cu umbrarele. Toţi vitejii voievozi, cneji, regi şi împăraţi de pre tot Pământul, când aveau o nevoie, mai ridicau un umbrar pe lângă cinstitele lor feţe. Iar la noi în ZONĂ era cunoscută priveliştea frumoasă consemnată şi pe columna din Roma, cu capetele pletoase şi bărboase ale popilor, puse pe ziduri, spre amintirea răsplăţii unor proorociri mincinoase. Şi romanii la fel făceau, zicând că fără de cap mai greu s-or mişca duşmanii imperiului. Iar în Evul Mediu, pe Dealul Castăului te întâmpinau spânzurătorile Oraşului, printre care nu de puţine ori se iţeau şi mişcătoarele siluete ale celor traşi în ţeapă. Le puseseă aşa, mai departe de oraş, să nu vină prea multă putoare în Cetatea Orăştiei, unde era plin de feţe subţiri de negustori, ce umblau cu tot cu familiile lor, să mai vadă şi ele lumea şi să nu stea singure prin căşi, că cine ştie ce idei năstruşnice le-ar fi trecut prin cap. Iar când trupurile celor ridicaţi începeau să se facă bucăţi, le strângeau cu grijă în care şi le duceau la o groapă adâncă, hăt de trei coţi, cam un metru franţuzesc de acum, să nu se scoale noaptea şi să umble brambura prin târg, să sperie cinstitele feţe ce mai întârziau pe unde aveau treburi ori năravuri. Dar până la urmă veniră oltenii cei de pe Oltul de Jos, deştepţi foc şi care, cum auzeau că un mort nu stă locului, îl înţepau cu un par, de-l ţintuiau acolo. Bună treabă, eficace şi instructivă. Atât de instructivă încât şi în ziua de azi televiziunile noastre şi după ele şi cele străine, au relatat cu mare lux de amănunte cum tot în Oltenia, bineînţeles, nişte săteni, după ce băgară în pământ o rudă şi după ce mâncară şi băură, li se făcu rău. Cine să fie de vină? Mortu, bineînţeles, că nu-i lăsa să mai doarmă, le strica stomacele cele pline şi rotunde şi mai venea şi noaptea pe la ei şi pe la bărbaţi şi pe la femei, că de, nu prea mai vedea bine ce face. Ţăranii repede scoaseră mortu din groapă, îi spintecară coşarca pieptului cu un topor, îi scoaseră inima de-acolo, o prăjiră şi-o mâncară toată. Minune! După ce se delectară cu inima rubedeniei nu îi mai duru nimic. Reţeta se prepară în multe din satele din luncă, aşa spre Deveselu, evident că pe lângă Caracăl acolo. O lume întreagă se minună de firea aprigă a oltenilor. Să vedem dacă şi americanilor ce or veni pe acolo le-o place. Dar ei sunt cu Scutul, aşa că nu cred să le pese prea mult. Şi ca să nu uite lumea, până şi sus la cetate la Poenari, cetate se pare ridicată de Negru Vodă şi ferchezuită de însuşi Vlad, zis spre satisfacţia turiştilor Ţepeş Vodă, şi primăria şi muzeul din Curtea de Argeş, puseră mână de la mână şi ridicară şi ei câteva momâi în nişte ţepe de mai mare dragul. Că o fi în ele careva, după tradiţia lui Manole, cel Mare Meşter Mare, nu ştiu, dar ştiu că din ele curge ceva roşu, de juri că-i chiar sînge. Vulpi şi cu Vulpa, când îşi duseră şi ei plozii, pe noii vulpişori să vadă căşile strămoşilor, să ţină minte puştii, când deteră de olteneştile momâi, scuturară din boticuri, strănutară de putoare şi tuşiră până jos pre cele o mie şi nu ştiu exact câte trepte. Dar nu înainte de a marca toţi fiece ţeapă cu mirosul ce înseamnă „atenţie pericol”, aşa ca vântul ce bate veşnic pe aici să ducă semnalul la tot neamul vulpesc şi la toate neamurile ce pricep aşa ceva. Doar oamenii, fiinţe cu mirosul atrofiat de atâtea mizerii pe care singuri şi le fac, duc din gură în gură şi din televizor în televizor, chemarea către acest loc. Şi se mai miră pe urmă cum de se petrec atâtea şi atâtea fapte de necrezut. Şi la Bran, la castel, şi la Sighişoara în cetate şi la Poiana Braşov, cea nu departe de Cumidava, la Piatra Fântânele din Munţii Bârgăului, la Turda, peste tot Dracula e la mare cinste şi atrage ca fructul oprit pe străinii dornici de senzaţii mai acătării. La hotelul „Acasă la Dracula” din Poiana Braşov există chiar şi un separeu “Sala torturii”, pentru cină romantică în doi… Ăsta da romantism. Poate or dispărea şi obiceiurile astea, cum să sperăm că or dispare şi exorcizările, amintiri din zorile neolitice ale omenirii, practicate cu osârdie încă de vajnicii popi ai bisericii ortodoxe. Vor dispare, aşa cum au dispărut şi poveştile cu licantropi, ce se perpetuară până la începutul secolului XX, când au început să fie considerate o boală ca multe altele legate de lipsa de educaţie.
    Mai bine să rămânem la poveştile cu vampiri, să vină lumea să se adape cu busuioaca roşie, zicând că este sânge, să se bucure de colţii scoşi în afară a câte unei sperietori ce-ţi pune sângele în mişcare.
    Dom Camion a şi început să planteze pe Dealul Cetăţii viţă de vie, aşa ca să-l zgândăre puţin pe Marele Burebista, care oricum este aşteptat în ZONĂ în 2015, când se împlinesc 2080 de ani de când a hotărît fondarea Sarmisegetuzei.
    Tot dealul Muncelului va fi atunci plin de ţepe, că amatori pentru pus în ele s-or găsi. Au şi făcut rezervări şi Igaş şi Boc şi Funeriu şi Ritli şi coţofana aia vopsită şi ceilalţi iluştri anonimi, pe care doar ţepele îi vor mai ţine minte. Dar ţeapa aia înaltă, de acolo din cetate, de pe terasa I, pentru cine o fi oare?

47. Din Jurnalul Vasilcăi – Amintiri din Greţia

20 noiembrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
47. Din Jurnalul Vasilcăi – Amintiri din Greţia

    Dixit Vasilca:
    Pazvante Chiorul, rumâno-balcanic frumos ca din Vidin scos
    Te-apucă greaţa cu greţili hăştia. Eu mă dusei la ei să le arăt unde e comoara lui hăl Bătrân, ce fu bunicu lu bunicămea, să iasă din crize şi ei nici măcar nu ne opriră un loc la otel. Nu-i vorbă că otelele lor sunt de pe vremea lui Pazvanti Chiorul. Care Pazvante? Păi ăla, Osman, neam de rumân de-al nostru din Timoc, trecut la musulmani aşa cum trecură şi toţi albanezii şi bosniacii, să scape dă dări. Că în cer e numa unu, că e mic şi ceru ăla şi nu e loc dă mai mulţi. Pazvanti, cel ce ca un balcanic sută-n sută îşi făcu regatul lui, banca lui, moneda lui, fumeile lui, otelele lui.
    Aşa că, ajungând noi la Atina, pă Acropole, puserăm cortul şi făcurăm un foc. Dom Camion scoase din dăsagă o buca de slană, rupse nişte ramuri de măslin, bine că a găsit unu, înfipse bucăţile de slană în ele şi prăjirăm acolo cevaşilea, de le lăsară gura apă la toţi grecoteii din oraş. Fumul se vedea şi dă pi dialul Lykavitosului, ba chiar şi tomnai din Pireu, de crezură c-au venit perşii dinspre apus şi urcară cu corăbiile peste munte. Camionaş se apucă de o cariotidă şi o trase de ţâţe până ţâşni ceva din ea, nu, nu era lapte, că era galben. Dădu să sugă de acolo, da-l apucă plânsu, zicea că e acru, amar şi sărat. Şi mai şi puţea. Proşti sunt greţili, nu ştie să facă nici un lapte ca lumea, da mi-te o telemea acolo.D-aia e plin peste tot de feta, cică e din soia stoarsă bine. Ei toate alea le storc. Măslinele, peştele, lămâile, portocalele, ba până şi pe berbanţi. Că sunt oţi subţiri şi cu nasu aşişderea. N-o să vezi unu aşa ca Dom Camion, că-i intră burta în casă şi după cinci minute vine şi el. Şi-l apucă pe el, pă Dom Camion cevaşilea, de se dete după o coloană şi să apucă di triabă, aşa ca la Sarmisegetuza, cum fac toţi p-acolo, fie ţâgani d-ai noştri sau miniştri or ministrese, că de, dă unde atâtea private, că la noi cetăţile e dă stat. D-aia să fură, ca pe vremea lu Împuşcatu şi când îi prinde, le dă drumul, că n-au de ce să-i apuce.
    Da aici veniră imediat patrula şi-i puseră întâi să cureţe, apoi să şteargă şi ce scriseseră ei pă coloană cât se plictiseau aşteptând să meargă treaba. Nu că ar fi scris cine ştie ce prostie contra guvernului, da Dom Camion scrise doar Kamion & Vasilka = LOVELE iar Camionaş făcu semnu ăla pe care cei din Pompei şi-l puneau pă căşi să aibe ei noroc acolo jos, să nu ia cevaşilea de la doamnele ce se munceau p-acolo.
    Nu numa că curăţară, dar plătiră ei, adică io, 100 dă euroi amendă. Nu ştiu dă ce că la noi poţi să faci ce vrei pă la cetăţile alea din Grădişte, din Blidaru, Cosoneşti, Petra lu Roza, Tiriplişca, Băniţa, pe la aia de la fumeile alea dă se ţin dă cur să nu să peardă, la Căpâlna vreau să spui şi toţi lasă curăţenie, că luară tot cu ei şi coşoni şi zgarde dă aur, tăt, tăt, până şi scutecurile dacilor. Şi aşa o lehamite mi se făcu, că vărsai tot ce mâncai dă să duse până la stadionul ăla de-l făcură la poalele Acropolei.
    Aicea fu o poză dă la izvor, da mi-o cesură Dom Engineriu, nu ştiu dă ce, că era dăstul dă goală
    Ie atâta de frumos pă la noi, cu bălăriile alea mari ce sânt taman bune să te ştergi, cu izvorul ăla de la Grădişte unde poţi să-ţi ştergi nasu, să te speli pe ici pă colo, că nu-i pasă nimănui dă nebunii care să caţără pă postamentul ăla rotund dă beton şi-i apucă tremuriciul. Ie bine la noi. Ce căutai io, Vasilca să-i ajut pe grecotei? Că mai veniră ei pe la noi când fugiră de la ei toţi comuniştii şi stătură în România până făcură copii gata mari, ce se săturară până-n gât de comunism şi se întoarseră la ei. Cum făcură şi cilienii şi portoghezii şi tăţi care chiar credeau că comunismul e altceva decât ce a fost. Aşa cum vă spusei, le spusei şi lor, da tot dăgeaba. Săpară un le spusei io, da dădură doar de apă. Lăzile lu bătrânu, ale lu Paşa din Ianina, nu le găsiră, că nu vrură să-mi dea şi mie inafară de cât ne înţelesesem şi o diurnă acolo, să mai stăm câteva zile, să le arăt io cu degetu locul aila. Le-am luat banii şi m-am întors la Cosoneştiul nost drag şi scump, că mi-era dor tare dă Dom Engineriu, dă Madam Fifi ce tăt plicată ie, dă Alu cu-ale lui două pipiţi, da mai ales dă Vulpi5, minunea minunilor dân sat di la noi. Iar când îi siară şi să-ntunică mi se faci aşa un dor dă tăţi dacii care coboară la noi la crâşmă şi mă mai ciupă şi ei aşa un pic, dă mă cred şi io mai tânără. Da tăt la Dom Camion e baza, de, că mâna bărbatului … da nu numa mâna …

46. Bulevardul Făeragului

15 noiembrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
46. Bulevardul Făeragului

    Decâteori am fost prin ZONĂ am fost curios cum o fi arătat Valea Făeragului acum măcar o sută de ani, să dau o raită pe atunci şi chiar să fac şi eu câteva poze. Chiar alb-negru să fie ele, dar să mă lămuresc dacă chiar a fost un făerag pe acolo, acel jghiab lung făcut din buşteni ceva mai subţiri, spintecaţi în jumătate şi fixaţi pe nişte X-uri formate din alţi doi buşteni subţiri, totul prins cu scoabe, cuie de fier sau chiar de lemn.
    Pe acest jghiab se dădea drumul la apă dintr-un zăgaz din cele cu poartă verticală şi se trimiteau buştenii la vale, ce mergeau cu o viteză uluitoare. Din când în când câte un buştean mai nărăvaş se punea de-a-n boulea pe jghiab, dar aveau grijă de el ţapinarii, de obicei moroşenii, adică de prin Maramureş. De fapt ştiinţa aceasta a barajelor, a făeragelor, a rampelor şi a plutăritului a fost adusă de ţipţeri, nemţi tocmai din Zips, fostul Scepusium, regiune ce se află acum în Slovacia de sud-est, fiind ei trimişi în Maramureş de către Împărăteasa Maria Tereza pe la 1774-1790, pentru buna mulgere a bogăţiilor pământului.
    Vulpi mă îndemnă să mergem împreună, el ştia un drum mai scurt pe unde să ajungem la Valea Făeragului din 1900. Ştia el ce ştia, nu degeaba era un vulpoi de prima clasă. Cotirăm la dreapta pe Drumul Văii Făeragului, drum care ar trebui să ajungă, dacă ne luăm după harta de peste doi ani, tocmai la Luncani şi apoi la Prihodişte, la şcoala aceea ce încalecă dealul şi s-ar înfunda tocmai la Târsa. Dar cum drumurile din ZONĂ îşi au şi ele povestea lor, de neînţeles pentru cei ce n-au trăit pe aici, e bine să nu ne încredem în nici o hartă omenească.
    Vulpi o luă direct prin apă, eu după el, ca să ni se piardă urmele şi timpul, după cum spuse vulpoiul. Deodată ţipă aşa piţigăiat şi hămăit, cum era el obişnuit „Atenţie la cap!”, de parcă am fi fost în America Ogarului Cenuşiu. Mă rog, acolo era vorba de treaptă şi nu de cap, dar domnul Romulus Rusan cred că o să-mi ierte inadvertenţa intenţionată. Mă aplec instinctiv şi bine am făcut. Un fel de pod de lemn era deasupra noastră, se zguduia tot, începuseră să curgă şi şiroaie de apă de mă udaseră bine, iar un huruit puternic venea de la deal. Asta era, bineînţeles, făeragul în plină funcţiune, iar huruitul era de la buştenii ce veneau unul după altul, împroşcând apă pe drum, pe maluri şi bineînţeles că şi pe noi. Vulpi chicotea satisfăcut. Da, reuşise să mă aducă să văd Făeragul, cel ce dăduse şi numele Văii, şi al mamelonului pe care se aflau cele trei turnuri dacice închise cu palisadă.
    - Acum putem să ieşim din apă, schelălăi Vulpi
    Am ieşit. Construcţia Făeragului se vedea foarte bine. Şerpuia pe lângă apă, ridicat cam la un metru, doar la apropierea de Apa Grădiştei ajungea la trei – patru metri, lăsând loc să se ridice grămada de lemne sosite de sus. Lăţimea jghiabului pe care alunecau buştenii era cam de 50 de centimetri. Interiorul era foarte bine finisat, sau cu intenţie sau datorită lustruirii cu buştenii ce alunecau. În sus, la vreo treizeci de metri, un om cu o şapcă kaki pe cap, urmărea din ochi buştenii sprijinindu-se într-o ţapină cu coada lungă.
    - Domnul Johan Schmidt? Mă trezii întrebându-l. De unde ştiam eu cum îl chema?
    - Eu sunt, Herr Doktor Engineriu. V-am recunoscut de când aţi apărut cu Doktor Fox. Dânsul este mai în fiecare zi pe aici, stă un sfert de oră, mai miroase cum stau treburile şi pleacă într-ale dumnealui. De mult voiam să vă cunosc personal. Toată Valea vorbeşte de bine de dumneavoastră. Şi dacii ceia care stau cu ţapinele de le zic falx pe lângă făerag, că toţi vrem să meargă treaba pe aici.
    Văd că avea în mână o hartă lipită pe o bucată de pânză. Avea un aspect vintage care mă atrăgea. Probabil că îmi sclipiseră tare ochii, căci Herr Doctor Johan Schmidt, că de, pe la nemţi toţi care sunt buni într-o meserie sunt „doctori”, de unde şi atelierele pe care scria „Doctor Rotar”, îmi întinse harta cu bunăvoinţă.
    - Vreţi s-o vedeţi, nu-i aşa?
    Aşa era. Era chiar o pagină din Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773, pe nemţeasca lor Josephinische Landaufnahme. Hărţi de război ale Imperiului. Erau cam vechi, iar topografii lor nu bătuseră chiar toate dealurile, ci mai întrebaseră oamenii de prin partea locului despre numele văilor şi al dealurilor. Sigur că pe atunci nu era nici un făerag pe aci, îl făcuseră nemţii de curând, sub conducerea doctorului nostru, Herr Doctor Johan Schmidt. Mă uit pe hartă să văd ce scrie. Scria, dar scria „Teulacului Bach”. Ce-or fi vrut să spună şi ce au scris?
    Cel mai apropiat nume cu o rezonanţă asemănătoare era Teleac-ul, cam la 4 km de Alba-Iulia, unde tocmai s-a descoperit o aşezare de acum 3.000 de ani a unui posibil rege prototrac. Sau poate să se asemene cu Valea Teleacului, de prin Fâneţele Clujului, altă zona plina de vipere, flori şi tumuli funerari necercetaţi încă. Doar nu s-a terminat Timpul, Marele Timp. Cred totuşi că explicaţia cea mai simplă constă în modul de lucru al oricărui slujbaş. Întrebară şi ei pe un român de-ai noştri cum se numeşte valea iar acesta îi spuse că Valea la Tău, a Lacului iar slujbaşul a notat conştiincios „Teulacului Bach”. Asta ar însemna că exista de mult un baraj pe această vale, fie el antropic sau natural, fiind cunoscute multele alunecări de teren din zonă. Unde putea fi Lacul? Într-un singur loc, acolo unde se unesc cele două pâraie ce formează Valea Lacului, acum Valea Făeragului. Acolo unde vedeam şi eu că făcuseră zipţerii lui Herr Doctor Johan barajul şi de unde începea Făeragul.
    Mi-am adus brusc aminte că voiam să fac şi nişte poze, căci n-o să mă creadă Fifi ce-am văzut pe aici pe lângă Villa Cosonaria. M-am proptit într-un fag de pe margine şi am făcut o poză clară a barajului şi a începutului Făeragului. Apoi, coborînd, aproape de Apa Grădiştei, am mai făcut una în care se vede faeragul şerpuind pe lângă apă.
    Mai voiam să-l pun pe Vulpi – pardon, pe onorabilul Doctor Fox – să-mi facă o fotografie călare pe un buştean şi alunecând pe făerag, aşa cum mă distrasem când eram mic lângă Râşnov, pe valea Peşterii Fundata. Dar Vulpi mă trase de hanorac.
    - A trecut timpul, Dom Engineriu, aplecaţi capul şi repede prin apă, altfel lipsim toată noaptea de acasă şi cine ştie ce mi-o zice Vulpa!
    La villa Cosonaria era linişte, nimeni nu ne simţise lipsa. Vulpi5 era călare pe messenger, vorbea cu Pişonica ce tocmai îi debita despre fericitul eveniment şi anume că nu a fost gravidă niciodată şi că doctorul acela nu e mai breaz decât ceilalţi iar Tata Victoir o să-l dea în judecată pentru inducere în eroare şi luare de ciubuc necuvenit. Vulpa moţăia şi alăpta ultimii vulpişori iar Vasilca arunca cu nişte ştiuleţi după Camionaş, ce se exprimase ireverenţios şi se scuipase cu o baligă ce stătea în mijlocul drumului.
    Iar eu m-am trezit că ţin în mână pagina din Harta Iosefină. M-am apucat s-o scanez, s-o pun pe blog iar Vulpi mi-a promis că o duce mâine înapoi lui Herr Doctor Johan Schmidt, pe Bulevardul Faeragului, Bulevardul Timpului, căci cine ştie ce s-ar întâmpla fără de ea.

Un comentariu

  1. banuiesc ca va trebuie invitatie speciala ca sa puneti Bulevardul pe Rocada: dom profesor, cand va trece supararea ca v-a batut la cititori un poet, sunteti bun sa postati si la noi aceasta frumoasa incursiune in Marele Timp si in nesfarsitul Spatiu?
    Comentariu by cornel airinei — 16 noiembrie 2011 @ 14:16

45. Vulpi5 şi pseudopondurile

12 noiembrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
45. Vulpi5 şi pseudopondurile

    Vulpi5, tocmai întors de la şcoală, cu ghiozdanul într-o parte şi cu i-padul în cealaltă, dădea din urechile lui lungi în semn de nerăbdare.
    - Tati, când vine Tante Fifi din străinătate, trebuie să-i zic tanti Doctora? Dar oare a uitat toată istoria pe care a învăţat-o până acum? Ce se întâmplă cu istoria dacă o uită Tante Fifi? Mai există sau nu? Sau o să-mi facă injecţii cu istorie? Nu cumva n-o să vrea să mă mai vadă deloc, că eu nu prea semăn cu dânsa? Eu am coada la spate iar dânsa pe cap. Pe cine o să mai întreb eu când găsesc ceva dar nu ştiu ce este?
    - Stai liniştit V5, pe tine nu te poate uita nimeni şi cu atât mai puţin Fifi, Tante Fifi cum îi spui tu. Ea s-a dus să-şi dea doctoratul în istorie, nu în doctorie, vreau să spun în medicină. Precis că ai găsit iar ceva interesant. Ceva timbre la schimb cu colegii de la şcoală?
    - Nuuu, le-am luat demult pe toate care îmi lipseau. Dar mi-ai spus că bunicul dumitale, cum ar veni străbunicul meu, era colecţionar şi că ai mata o pungă cu-de-toate de la dânsul. Am dat de ea în pod, credeam că sunt şi ceva timbre pe acolo, dar uite ce am găsit. Cred că sunt două piuliţe din acelea de la calea ferată, dar greşit făcute. Nu au gaură pentru şurub.
    Întradevăr, aşa păreau. Două obiecţele, niscai rebuturi aruncate pe coclauri de neîndemânaticul strungar ce încercase să facă ceva acolo, dar aburii alcoolului îl cam împiedicaseră şi găsite de bunicul. Totuşi nişte semne scrijelite pe ele m-au îndemnat să amân transformarea lor în proiectile pentru tras la ţintă în cutii goale de bere.
    Împreună cu V5 le-am curăţat, le-am scanat şi am ajuns la concluzia că sau sunt nişte însemne făcute de de către vreo grupare de aşa zişi satanişti sau sunt nişte ponduri “pentru oraşe” de acum circa 600 de ani. Ceea ce mă încurcă sunt runele cu care sunt scrise textele. Departe de mine să mă mai dau mare în ale numismaticii şi cu atât mai puţin în ale metrologiei antice şi medievale. Mi-a ajuns odată, când am greşit destul de rău, nu din rea voinţă ci pur şi simplu din neştiinţă.
    Piesele au formă de prismă hexagonală, cu muchiile superioare rotunjite, faţa inferioară fără nici un însemn, faţa superioară, ce pare placată cu o foiţă din alt metal, având un cerc perlat, un text runic iar în centru un semn. Textele şi semnul central diferă la cele două piese. Distantele dintre două laturi paralele sunt de 25, respectiv 24 mm. , Greutăţile, la fel, diferă, 58,2 grame şi 57,3 grame. Înălţimea prismelor este de 14 mm.
    Dar mai bine să vi le arăt.
    Pond pocal 58,2g; 25mm; gros-14mm - © C. Ionescu
    Pond floare 57,3g; 24mm; gros.-14mm - © C. Ionescu

    Sigur că am încercat să înţeleg ce reprezintă scrisul runic de pe ele, dar nu am ajuns la nici o concluzie, mai ales când am văzut că există zeci de alfabete runice, întrebuinţate chiar şi în secolul XV.
    Oricum nu pot să fie ponduri monetare, acestea au greutăţi mult mai mici, folosind la verificarea monedelor de aur şi argint. Singurele comparabile ar fi pondurile de oraşe, ce ajung după cum am văzut şi la 200 de grame. Ceea ce le diferenţiază de pondurile de pe siturile specializate este faptul că toate pondurile prezentate acolo au imaginile în relief, pe când acestea sunt îngropate. După mine explicaţia ar fi că sunt de fapt nişte matriţe cu care se băteau pondurile. Dar ce reprezintă ele, de către ce oraş au fost emise şi în ce perioadă, nu am reuşit să aflu.
    Textele, încercare de transcriere - © Cornelius Ionescu
    Tante Fifi e dusă bine după doctoratele ei prin cine ştie ce străinătăţuri, iar pe Atoate-Ştiutorul Internet nu am găsit nimic similar. Dar mă gândesc că s-ar putea să existe pe aici pe undeva unii colecţionari cu nişte cunoştinţe numismatice care să le permită identificarea. Sau măcar să-mi dea o idee pe unde să mai sap, căci altfel V5 o să mă zgârie de tot cu ghiarele lui de vulpoiaş Atoate-Întrebător.
    Iar dacă apăsaţi de două ori pe imagini, le puteţi vedea la 600 dpi.

44. Fulgerul globular

10 noiembrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
44. Fulgerul globular

    Ploaie puternică în Cosoneşti. Apa stă să-şi iasă din matcă. Şi să mai scoată din pământuri ceva cosoni, brăţări, cuie, aplice, fibule, săbii şi umbouri de scut, căci numai atât a mai rămas din frumoasele scuturi eliptice sau rotunde cu care se mândreau toţi dacii. Unii le cumpărau de la negustorii greci ce veneau cu carele tocmai de la Tomis, Calatis, Istria sau Olbia. Toţi voiau scuturi cu fiare nemaivăzute, cu umboul din fier acoperit cu argint sau chiar cu aur. Era ştiut că romanii căscau gura la figurile de pe scuturi şi uitau să se mai apere de suliţele celor ce îi ţinteau.
    Furtuna venea dinspre Munţii Retezatului, trecând şi ea tot pe Drumul Drepţilor, de la Pui, peste Fizeşti, cu o pauză în Poiana Ponoriciului, unde se învârtea până prindea din nou viteză, trecea ca un zmeu mare şi negru peste Poiana Omului, alungând turmele de oi cu măgari cu tot, trăznind în stânga şi în dreapta culmii pe care trecea vechiul drum bătut de mii de ani. Apoi se lăsa mai jos, ajutată de Despicătoarele ce făceau ravagii prin pădurile Grădiştei. Parcă dusă de Apă sau poate chiar condusă de ea, se lăsa spre Valea Rea, Blidaru şi Cosoneşti.
    Vulpi îşi adusese pe Vulpa şi cei şase vulpişori din tranşa a şasea de când se luaseră, aici la Villa Cosonaria, la etaj, să nu-i ajungă apa, tot era liber acolo, Fifi fiind plecată pe undeva prin lume să-şi mai dea un doctorat pe acolo pe unde cosonii aveau un preţ bun, căci pe aici începuseră şi ei să se devalorizeze, ca toate celelalte. Vulpa îşi luase sub coada aia mare a ei şi pe puişorii galbeni ai găinii roşii de Rhode Island care, zgribulită şi udă stătea mai mult pe lângă Vulpi, care o lingea şi el pe pene, când nu-l vedea Vulpa. V5 îşi închisese calculatorul şi se uita pe fereastră la urgie. Eu pufăiam dintr-o e-pipă, căci de fumat m-am lăsat de 10 ani gândindu-mă cu grijă dacă nu cumva s-o descloci găina acum, dacă a prins-o furtuna. Cine o mai avea grijă de ăştia mici? Vulpa? Hm … O s-o vedem şi pe asta!
    Nu ca toate celelalte - © Cornelius Ionescu
    Un trăznet din acela multiplu, din care mulţi rămân câteodată surzi, a ţâşnit în capul Faeragului. Parcă nu se mai termina. Abia ce lovea pământul şi alt trăznet îi ţinea isonul. Pădurea ce creştea pe vârful altădată chel şi îndreptat de oameni să facă loc celor trei turnuri, palisadei şi barăcilor soldaţilor, a luat foc. Cu toată ploaia, flăcări de zece metri lingeau fagii de sus. De parcă toate astea n-ar fi fost de ajuns, un imens glob de foc de aproape doi metri diametru se ridică din mijlocul flăcărilor. Se ridica cu viteza unui balon cu aer cald, nici prea repede, nici prea încet. Cum ajunse la vreo treizeci de metri înălţime, începu să sfârâie, să scoată scântei şi să lase în urmă alte globuri mai mici. Acum toate sfârâiau, scoteau un fel de scântei galben-roşietice, şi ba se rdicau, ba coborau, parcă urmând o sinusoidă deasupra pădurii. Apoi începură să se împrăştie, încet, încet, de parcă erau duse de un vânt nu prea tare, cu toate că afară copacii se înclinau şi trozneau de la vijelie. Unul din globuri se opri în Poiana Primarului, săltă pe acolo de parcă era cuprins brusc de friguri, arse iarba şi frumoasele flori ce trebuie să fi fost pe acolo şi dispăru de parcă s-ar fi făcut din ce în ce mai mic dar mai fumegător. Un altul o luă pe Valea Făeragului în sus, atras de cine ştie ce mistere sau amintiri din viaţa intraglobulară. Două globuleţe, zic globuleţe deoarece unul nu avea mai mult de cincizeci de centimetri în diametru, iar celălalt, făcut parcă doar din resturile nebuloasei primordiale, vreo zece centimetri, o luară drept spre noi. Primul începu să ţopăie deasupra drumului ce ducea spre Cetăţuie, aşa cam la un meru, doi metri de pământ. Cel mic, parcă mai curios, se opri în faţa Villei şi o luă drept spre geamul la care stătea Vulpi5 cu botul căscat de admiraţie. Trecu prin geam fără să-l spargă şi se luă după V5. Înspăimântat, cine nu ar fi fost, înafară de mine, bineînţeles, V5 urcă scările la etaj, deschise geamul şi dacă n-ar fi fost Vulpi şi Vulpa să-l oprească, cred că ar fi încercat să zboare fără de aripi, doar prin puterea Voinţei. Îl traseră de coadă înapoi şi-l puseră şi pe el la adăpost, sub coada mare a Vulpei, lângă puişorii găinii. Aceasta se repezi la globul fulgerător şi dându-i câteva aripi ude îl aruncă pe fereastră. De necaz globul se sfărâmă imediat într-o ploaie de scântei ş cu un zgomot ca de cauciuc spart. Toată lumea era neatinsă cu excepţia găinii ce rămăsese fără pene pe aripi. Puişorii se uitau cu groază la ea, strângându-se sub coada Vulpei. Vulpi nu mai avea nici un chef s-o lingă pe pene, nu ştiu dece. V5 sări brusc de lângă Vulpa şi îmi spuse, stând evident în două labe.
    - Ai văzut Tati cum l-am dat afară?
    - Am văzut, cum să nu văd.
    De afară se auzeau tot felul de pocnituri, mai slabe sau mai puternice, după cum erau şi globurile. Între Vârful Făeragului şi Cetăţuie parcă erau artificiile de anul Nou. De sus se mai auzeau şi vuietele Trovanţilor ce se simţeau deranjaţi de globuri. Parcă erau alte lumi, ce măsurau timpul cu totul altfel decât noi. Ca în Ţara Minunilor.