miercuri, 16 aprilie 2014

9. Vulpile Vasilcăi

23 mai 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
9. Vulpile Vasilcăi – Vulpes vulpes crucigera cosonesca dacica Vasilcata

    Vulpoiul Vasilcăi. Am uitat cum îl cheamă. Dar cred că nici nu l-am întrebat. Data viitoare.
    Stăteam în şezlongul adânc, prea adânc pentru osemintele mele, pe terasa din faţa viluţei din Cosoneşti. V-am spus că Fifi a cumpărat două coşuri cu de pus în buzunare şi la gât. Adică nişte cosonei zornăitori şi nişte brăţări pe care le-a plasat Muzeului de pe Calea Victoriei, cel ce se află într-o anexă a Muzeului Filatelic. Şi-a luat o viluţă aici pe malul Apei Grădiştei sau a Apei Oraşului, aici în ZONĂ toate locurile şi chiar şi oamenii au cel puţin două nume şi sunt invitatul ei permanent în amintirea faptului că i-am făcut cunoştinţă cu Vasilca, cu Dom Camion, cu Alu Zgârcea Alu Zgârcea, puştiul acela atât de îndemânatec, încât pe ce punea ciocanul, se transforma în aur. Nu întotdeauna. Doar când voia el. Iar el nu ştia când vrea să facă asta. Dar venea mereu pe la Villa Cosonaria, aşa o botezase Fifi. Venea şi Vasilca. Eu oricum mă simţeam un intrus. Nu vorbeau nimic între ei. Fifi din construcţie nu vorbea cu alţii. Şi nici cu mine. Despre ce am fi putut discuta? Cosonii nici nu-i vindea, nici nu-i dădea, îi ţinea în punga cu monede româneşti, la un loc cu cele de 100 de lei din fier nichelat de prin ’43-’44 ale lui Mihai, cu 25 de bani de aluminiu, din 1955, cu 10 lei din 1991, cele fără gura lui Iliescu atârnată pe după urechi.
    Seara la Villa Cosonaria era momentul poetic. Vitele se duceau spre sat, mugeau şi de atâta efort se uşurau pe alee. Alee, nu uliţă. Până la viitura ce va să vină, drumul era ca în palmă. În pământ erau înfipte nişte lămpi “ecologice“, cu acumulatori, foarte bune să vezi pe unde şi în ce calci. Şi mai erau şi perechile de lumini sclipitoare. La început a fost o singură pereche. Se apropia din întuneric şi se auzea un scâncet, ceva între copil şi căţel. Dacă erai la masă luminile se măreau. Dacă aruncai măcar o bucăţică de pâine, luminile clipeau şi pâinea dispărea. Apoi iarăşi se micşorau, iar se măreau şi rămâneau fixe. Credeam că este vreo pisică de la casa Vasilcăi şi a lui Dom Camion. După câteva zile ai venit două perechi de lumini, apoi trei iar acum erau cinci perechi, deci zece luminiţe. Umblau câte două, clipeau câte două, chiţăiau câte una. Veneau ele de la Vasilca, dar nu din casă ci de sub ea, dintr-o vizuină. Şi nu erau pisici şi nici niscai bursuci ci nişte vulpiţe simpatice şi deloc fricoase. Gândiseră că a trecut de mult timpul când alergau după găinile oamenilor iar oamenii după ele. Hotărîseră să încheie un pact cu oamenii. Ele îi apărau de şoareci şi şobolani, iar în schimb oamenii le suplimentau hrana cea de zile friguroase sau când din varii motive nu puteau alerga prin pădure după şoareci. Şi cum aceste perioade se succedau tot mai des, vulpile făcînd tot mai mulţi pui şi tot mai simpatici, a ajuns ca această parte a Cosoneştilor dinspre Cetate, să fie deopotrivă a oamenilor şi a vulpilor. Unii oameni au început să facă scandal, că vor fi muşcaţi de vreo vulpe turbată. Vasilca, ecologistă înnăscută, a apelat la veterinarul văii, care tot venea să vaccineze câinii, oile, vacile găinile şi ce mai găsea şi el.
    - Şi ce dacă-i vulpe?
    O atârnă pe una de cântar, pusă frumos într-o pungă şi zise
    - Şase şaptesute. Cât un câine. E bună. Adu-le şi pe celelalte. Vulpile făcură pe moartele acolo, dar degeaba. Veterinarul le vaccină pe toate, le atârnă crotale de urechi, le însemnă în carnet, luă banii, eliberă chitanţă, se sui în Dacia lui 1100, bună de târgurile vintage şi nu de drumurile allroad ale Văii Oraşului şi gata. Se rezolvă. Când lumea le vedea cu crotalele alea mari, de abia îşi puteau ridica botul, nu ştiau care cum să le dea mai multă mâncare.
    Dealtfel am mai auzit de vulpi domesticite. Prin selecţii succesive, în Siberia s-au obţinut vulpi mai cuminţi, ce se pare că dădeau din coadă şi schelălăiau duios. Doar că li se schimbase şi culoarea, nu erau doar roşcate ci şi pătate, cu alb, gri şi negru. Culori pisiceşti toată ziua. Dacă ar fi reuşit să le facă să dea şi lapte şi ouă ar fi fost minunat. Dacă ruşii acum vor să-şi reia programul de înarmare nucleară, poate reiau şi programul de domesticire şi rentabilizare a vulpilor. Oricum ar fi cu mult mai util pentru toată omenirea.
    Câinii din jur, care mai rămăseseră, erau mulţumiţi de vulpile “lor“ şi le alergau doar pe cele sălbatice. Cu “ale noastre“ se miroseau, umblau împreună, se zvonea chiar mai mult, vulpiţele cele micuţe şi drăguţe aproape că lătrau şi apăruseră nişte poze licenţioase prin “Cancanul de Cosoneşti“. Dar vulpile de Cosoneşti deocamdată nu ştiau să citească, dar se pare că înţelegeau destul de bine poveţele Vasilcăi. Nu numai atât, de multe ori Fifi spunea că aude mai multe glasuri piţigăiate prin jur, cu toate că nu se vede nimeni. I-am spus Vasilcăi, care, cu cel mai natural glas de lumea asta îmi spuse că vorbesc vulpile între ele şi nu numai atât, şi ea vorbeşte cu ele din ce în ce mai bine. M-am uitat lung la ea, nu glumea, ba chiar era mirată că nu eram la curent. M-a şi sfătuit să încerc să vorbesc cu ele, cele bătrâne cică ştiu o mulţime de lucruri, transmise din generaţie în generaţie. Asta ne mai lipsea. O civilizaţie a vulpilor! Şi mai susţinea Vasilca, în buna ei credinţă din totdeauna, că şi tatăl ei vorbise cu vulpile şi nu i-a prins deloc rău. Ele ştiu toate cotloanele, în care n-ar putea intra nici măcar un câine, darmite un om. Toate peşterile din întreaga vale şi chiar din ZONĂ au fost bătute de ele. Da. Când campasem la Ponorici, am urcat pe Vârful lui Vârfete, lângă castrul roman de deasupra stânei şi peşterii din Calianu. Acolo Valul de la Ponorici face un unghi de 90 de grade şi se îndreaptă către Poiana Omului. Chiar pe aşa zisul vârf este o aglomerare de pietre, parcă ar fi vorba de un zid dărâmat. Printre aceste pietre se face o gaură, nu-i pot spune altfel. Acolo, în prag, stăteau, ca o familie pe prispa casei, trei vulpi, fără nici o teamă de noi. Ne cunoşteam. Mai veniseră pe lângă cortul nostru, se aşezau şi căutau să înţeleagă ce facem. Cea mijlocie, ea, se tot întorcea cu botul spre fundul vizuinei. Oare îmi făcea semn că pot intra şi eu la ei, să le întorc vizita sau poate mai avea acolo nişte vulpişori a căror grijă o purta? Sau poate îmi dădea de înţeles că este ceva interesant acolo?
    Dar vulpea de pe Valea Rea, care umbla cu Florea, dulăul care m-a dus la Peştera Bodii? Când am mai fost peste un an toată lumea vorbea despre ea, născuse şase căţei gri şi flocoşi, Florea întreg. Ca să nu mai râdă vulpimea de ea se mutaseră jos, la casa babei şi a moşului, parcă Alionesei îi chema, acolo unde cred că s-a făcut un schit acum. După o astfel de minune, ce puteau să mai facă altceva?
    Cred că de mult timp neamul vulpesc caută să facă pace cu noi, chiar dacă această pace nu este contra teritorii ci contra informaţii preţioase pentru noi şi o viaţă mai liniştită şi mai bună pentru el.
    Să fi reuşit Vasilca şi neamul ei de pe aici ce n-au reuşit alţii până acum? Oare până unde mergeau cunoştinţele istorice ale vulpilor?
    Stăteam în şezlong, m-am uitat cu grijă în stânga şi în dreapta, să nu mă fac de râs, să nu mă audă Fifi sau vreun vecin şi am zis întâi încet, apoi am prins parcă puţin curaj şi m-am făcut că vorbesc de unul singur.
    - Oare vulpile vorbesc? Chiar înţeleg ce spunem noi?
    - Bineînţeles că vorbim. Cu cine trebuie, nu cu oricine.
    Am sărit din şezlong. La trei matri de mine stătea în fund un ditamai vulpoiul, roşcovan tare şi parcă scotea limba la mine.
    - Cu tine putem vorbi. Aşa cum vorbim şi cu Vasilca şi cu Dom Camion şi cu băiatul ăla isteţ, Alu Zgâncă.
    - Nu se poate. Nu e adevărat. Tu nu vorbeşti. Eu vorbesc singur.
    - Şi ce te agiţi atâta? Foarte bine. Vorbeşte singur dacă asta vrei. Totuşi, nu-ţi dai seama unde eşti? La Cosoneşti. Aici e poarta de intrare în ZONĂ. Deaceea se întâmplă atâtea. Dar oamenii, având doar două picioare, nu prea ştiu pe unde s-o ia ca să afle pe ce tărâm sunt. Nu sunt deloc atenţi la amănunte. Stai aici şi cu picioarele alea pe care le ai în sus în loc să mergi un pic pe Valea Vinţii. Toţi turiştii o iau în sus pe Faerag sau urcă la Cetatea Cosoneşti. Dacă mergi puţin mai jos, doar câteva sute de metri de-ai voştri, pe stânga se face Valea Vinţii. Dacă totuşi laşi lenea deoparte, aşa cum făceai acum treizeci de ani, mergi acolo şi uită-te pe jos, pe ce calcă toată lumea. Este şi un drum, dacă ai apă cu tine, mergi pe acolo, dar să nu te mai întorci tot pe acolo, că strici povestea. Dacă nu ai apă, este şi mai bine, o să fi nevoit să cauţi şi o să dai de fântâna cu apă vie. Când o s-o guşti, o să-ţi dai seama de ce îi spune aşa. Să nu bei decât cât îţi trebuie.
    Uitasem că sunt în şezlong şi era să mă răstorn pe dreapta. Iar aţipisem? Boşorog ce dă în mintea copiilor! Am căscat, m-am uitat în jur după vulpoi. Ce vulpoi? Uite ce prostii am ajuns să visez! La Fifi uşa era întredeschisă. Dormea de se auzea şi de pe stradă. Am închis uşurel uşa, am ieşit şi am luat-o în jos spre Valea Vinţii. Este o vale deadreptul minunată. Pârâul cu apa ca de cleştar curge pe un pat de prundiş rotunjit de ape. Pădurea de fagi bătrâni se apleca deasupra de nu lăsa decât suliţele aurii de lumină să treacă. Da, trebuia să mă uit pe jos. Ce pot să văd? Pietriş. Dar ce pietriş! De toate culorile posibile. Roşu, verde, transparent, gălbui, nu mai înţelegeam nimic. Nici urmă de şisturile pline de mică din care sunt modelate dealurile din jur. Brusc mi-am adus aminte unde am mai văzut aşa ceva. Deasupra, pe drumul spre Cetate, cu circa cincisute de metri înainte de a ajunge sus. Dar eram atât de obosit încât doar am fotografiat cu mintea pietrişul, fără să fac vreo conexiune. Să fi căzut tocmai de acolo pietrişul acesta splendid? Dar era rotund, parcă ar fi muncit trei Dunări la el. Cine ştie cum a arătat toată valea asta acum un milion de ani. Sau acum o sută de milioane de ani. Dealurile de calcar împlântate pe ici pe colo, pe Valea Rea, pe Valea Anineşului, la Cioclovina, minereurile de fier, de cobalt ce dau culoare izvoarelor de pe Valea Albă, toate arată o complicată istorie geologică. Dar aurul aluvionar de pe toate aceste văi, oare nu acesta i-a adunat pe daci pe aici? Cine ştie?
    Am luat un pumn de pietricele colorate. Parcă erau gata pregătite de către un bijutier local să împodobească gâturile splendide ale prinţeselor de pretutindeni. Dar a venit o criză şi supraproducţia de mărgele a umplut Valea Vinţii. Ehei, avea dreptate vulpoiul acela roşcat care nu există, să-m spună să mă uit pe jos. Drumul urca, era drum de care, sau un drum forestier. Ducea la o casă, locuită şi cu garduri înalte, cum n-am văzut pe aici. Cred că am descoperit şi ce ascundeau. Câteva zeci de stupi cu albine, tocmai bune pentru urşii ce fojgăie pe aici. Iar câinii ce se odihneau pe lângă casă m-au făcut să nu insist. Dar mi-am adus aminte şi de sfatul real sau ireal al vulpoiului. Să nu mă întorc tot pe aici. Am luat-o pe drum în sus, nu părea deloc umblat. În dreapta valea se făcea tot mai adâncă şi lucru ciudat, copacii erau tot mai groşi. Nu numai atât, o mulţime de copaci erau prăvăliţi unii peste alţii, de bătrâneţe cred. Nu că n-ar fi vrut oamenii să-i taie şi nici de poveţele ecologiste ale iubitorilor de câini homofobi. Dar dacă îi tăiau, cum ar fi reuşit să-i mai scoată de acolo? Am bântuit puţin printre aceşti străbunici ai fagilor cu care eram obişnuit. Ciuperci uriaşe creşteau nederanjate de nimeni. Bureţi galbeni cu diametrul de cincizeci de centimetri, altele cu pălării ţuguiate, dar pe un picior de 60-70 de centimetri. Nici o potecă. Ferigile cu tulpină făceau o umbră misterioasă. Mă cam treceau fiorii. Lumea pierdută a lui Conan Doyle la o oră de Cosoneşti? Din fericire niciun strigăt de dinozaur nici de sus şi nici de jos. Doar foşnetul răcoros al frunzelor de fag şi murmurul milioanelor de vietăţi de pe pământul acoperit cu muşchi verde şi înalt. Şi un glas de vulpe, acel schelălăit articulat de acum.
    - Treci pe drum imediat!
    Am revenit la drum. Dinspre vale venea o puternică duhoare de bârlog. De urs, de lupi? Ce mai conta? Deci totuşi vulpoiul mă însoţea. Pe drum parcă mă întorsesem acasă. Am mers mai sus totuşi, poveţele vulpeşti se pare că trebuiau urmate întocmai. O poiană mare, puţin ondulată acoperea cu verdele ierbii urmele de pietre ale unui vechi turn. Doar veşnicele urzici îi delimitau interiorul. Mai sus un pic, două bucăţi de olan pentru aducerea apei, cine ştie de unde. La capătul poienii nu puteam s-o iau decât la stânga, în jos, se cobora lent. Aveam nevoie de o pauză. Un copac înalt, cu o coroană bogată, aflat cam pe mijlocul a ceea ce ar fi drum sau poiană, mă atrăgea. M-am aşezat la umbră, am deschis sarsanaua cea de care nu mă dezlipeam şi spre dezamăgirea mea, nu mai aveam nici un pic de apă. Aşa se întâmplă când îţi iei toate precauţiile. Dar vulpoiul mă luase pe nepregătite. La doi metri de tulpina groasă a copacului, o altă tulpină, tăiată cam de la o jumătate de metru mă intriga. Avea … capac. Încet şi cam cu frică l-am ridicat. Era plin cu apă limpede. Din fund ieşeau nişte balonaşe de aer. Era un izvor, amenajat frumos, în ton cu pădurea. Nu-l observasem pentrucă iarba înaltă ascundea firişorul de apă ce se scurgea spre vale. Mi-am umplut plosca mea din plastic, de fapt o sticlă de apă minerală cu un căuş din lemn, atârnat cu o sfoară de cânepă de un lăstar al pomului. Am băut aşa cum n-am băut niciodată. Cu poftă dar fiind atent la gustul fiecărei picături preţioase. A fost cea mai bună apă pe care am băut-o vreodată. Am pus cu atenţie capacul peste buturuga izvorului, cana pe creangă şi dădeam să plec când de sus de pe tăpşan apare un nene moş, cu un câine mare şi cu o bâtă la fel.
    Ne salutăm, moşul se aşează, aşa că mă aşez şi eu, aşa e politicos, mai ales la munte.
    - Ce faceţi pe aici, mă întreabă.
    - Stau jos în Cosoneşti şi mă plimb şi eu un pic pe aici prin jur.
    - Pe aici nu se plimbă nimeni, nu e drum. Ăsta e locul meu, am venit să văd ce faceţi că vă văd de o oră pe aici.
    - Am băut şi eu puţină apă din izvorul ăsta. Bănuiesc că şi el este al dumneavoastră.
    - Păi cum altfel. Aţi pus bine capacul?
    - Bineînţeles. Şi cana de lemn.
    Nu crede. Nimeni nu te crede pe aici. Ridică capacul, se uită bănuitor înăuntru, îl puse la loc, verifică şi căuşul şi sfoara. Mai trebuia să verifice şi pomul cel mare, să numere frunzele şi firele de iarbă, dar a renunţat totuşi.
    - Da, e bine, zise el cu ceva regret în glas. Ştiţi, trec mulţi pe aici …
    - Ştiu. A mai trecut cineva anul ăsta pe aici?
    Se uită lung la mine, adică vreau să râd de el, de proprietarul poienii şi al izvorului … Şi schimbă subiectul.
    - Dar ştiţi pe unde să ajungeţi acum la case? Să vă arăt eu. Şi dacă tot avea ciomăgoiul la el, îl îndreaptă spre un pom uscat de din jos.
    - De la pomul ăla uscat se face poteca ce duce jos lângă casele noi.
    Ne-am luat rămas bun. Am coborît pe la pomul uscat, de am ajuns tocmai la casele … vechi puţin mai jos de cetate. După ce am scăpat de câinii aşa zisului paznic al cetăţii, într-o jumătate de oră am aterizat la Villa Cosonaria. Fifi încă dormea. Se auzea somnul ei liniştit. Iar pe prag dormea o vulpe. De fapt Vulpoiul, cel ce mă pusese să fac drumul de pe Valea Vinţii. I-am arătat pumnul de pietricele care de care mai colorate, ce încă îl mai aveam în buzunar. A deschis botul mare şi a scos la mine o limbă şi mai mare. Acum ce să fac? Să mă cert cu el?
    Traseul indicat de Vulpoiul Vasilcăi pe Valea Vinţii şi urmat de mine întocmai. Prelucrarea imaginii de Cornel Airinei

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu