75. Revolta grifonilor

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi

 75. Revolta grifonilor

Grifi, un grifon mai mic din Legiunea a XIII-a Grifoni, în drum spre Napoca

Vulpi5 se plimba din ce în ce mai departe de Cosoneşti. Nu era nimic rău în asta, îmi ziceam, o să cunoască şi el lumea bună, lumea rea, lumea aşa cum este ea. Doar că îşi făcea prieteni din cei mai ciudaţi. Acum o săptămână venise pe aici cu un pui de bour, din aceia originali, cu coarne mari, aproape drepte. La început am crezut că e din cireada de sus, de la Coliba Ţiganilor. Mereu li se mai înmulţea cireada cu câte o vită, fără ca vreuna din vaci să fie un pic borţoasă. Dealtfel nici nu ţineau taur, numai era loc şi de el, oricum spuneau că n-au nevoie şi aşa şi părea. Cazuri de partenogeneză sau de înmulţire prin diviziune s-au mai întâlnit prin Zonă sau chiar şi prin alte părţi, ba chiar şi la oameni, dacă este să ne luăm după cărţile cele vechi. Doar că viţelul ăsta nu era deloc blând, nu stătea să-l scarpini pe sub guşă, aşa cum stăteau ceilalţi ba chiar trăgea câte un muget de-ţi tremurau picioarele. Doar Vulpi 5, făcea ce făcea, de se lingeau între ei, se miroseau şi schimbau ceva cuvinte pe care nu le îmţelegeam. După câteva zile a dispărut, fără ca cineva să-i ducă dorul, dar şi fără ca cineva să-l fi gonit. V5 a spus scurt că s-a dus la el.

 Ieri însă chiar că m-am speriat. V5 nu era pe nicăieri. Nu venise nici la ora 10, nici la 13, când Vasilca, grijulie, îi aduse un iaurt de Cosoneşti, dulce şi gras, aşa cum numai aici se face şi un corn de puteai să juri că este luat de vis-à-vis de Moulin Rouge, acolo unde este magazinul de croissants, lângă magazinul cu surprize, cel cu perdelele mereu închise şi în care se intră pe după o draperie şi unde te întâmpină un negru mare, veşnic amabil şi rânjitor.

 În sfârşit, pe la ora trei după masa, atunci când toate animalele încep să rumege şi să moţăie, se aude de sus, venind de peste Făierag, un croncănit de leu. Da, am spus corect, un croncănit de leu. Şi nu numai atât, se mai auzea şi scheunatul inconfundabil pentru mine, al lui Vulpi5. Am ieşit repede din Villa Cosonaria, cu Marele Egalizator în mâini, vorbesc de AK47-ele fără de care nu te poţi plimba liniştit prin Zonă.

 - Nu trage, nu trage Tati, sunt Vulpi5 al tău, nu Maiakovski. Sunt eu şi cu Grifi, un prieten de la Petra Rosa.

 Croncănitul de leu se auzi iar, mai tare, îşi pregătea aterizarea. Se puseră pe pământ ca la transportul navetei spaţiale. Dar nu era naveta, era V5 şi nici nu era Boeingul 747 modificat care o transporta. Modificat era totuşi. Era un frumos vultur codalb, cu nişte aripi cam de trei metri când erau deschise, cu un cioc de toată frumuseţea, cu un trup de leu, leu-leu, din aceia ce bântuiau pe vremuri şi prin Carpaţi, cu ghiare de putea să ţină şi un bou, nu numai pe V5. Totuşi, V5, prudent din fire, prefera să stea între aripi, călare pe … cum să-i spun … Grifi. Grifi? Păi ăsta-i un grifon toată ziua. De asta scotea sunetele astea de neuitat. Părea totuşi paşnic. Dar cine nu ar fi fost paşnic în preajma lui V5? Păi mâncând doar iaurt, corn şi din când în când câte o ceapă verde, numai a animal nu mirosea. V5 descălecă, veni către mine iar Grifi, of, este greu să te obişnuieşti cu aşa ceva prin preajmă, strănută puţin, pesemne că nu era obişnuit cu mirosul de om şi se întinse tacticos ca o pisică în mijlocul drumului.

 - De unde veniţi voi, V5?

 - Venim din Groapă, Tati, din Groapa Naturală.

 - Din groapa din drumul spre Orăştie?

 - Nu, aceea nu e naturală, e semănată de oameni. Au semănat cu gropi tot drumul spre Sarmis, ca să nu se rătăcească. Eu vorbeam de Groapa Naturală de la Ruber Lapis, Piatra Roşie cum îi zic dacii acum. Acolo mă duc în ultimul timp să mă joc. E foaaarte interesant.

 - Zăăău? Şi te joci singur acolo? Nu te plictiseşti?

 - Nuuu. Vezi ce prieteni buni mi-am făcut? Sunt o mulţime acolo. Ei stăteau acolo să păzească intrarea. Dar în ultimul timp au fost deranjaţi ba de arhei, ba de scormonitori. Arheii au spus, să nu râzi, Tati, că acolo este o groapă naturală, o dolină. O dolină la nici douăzeci de metri sub vârful muntelui! Şi au luat-o drept groapa de gunoi a dacilor! Groapă în care au zgârmat un pic, au găsit tot felul de obiecte de bronz, de parcă bronzul ar fi fost pe toate drumurile pe atunci, să-l arunce dacii. Iar chiar deasupra gropii, puţin mai la nord, era un sanctuar unde erau flamurile dacilor, date în pază şi bourilor şi grifonilor şi leilor şi tuturor celor care îi mai ajutau.

 - Bine, V5, bine, bine. Dar ce caută grifonul aici la noi în Cosoneşti?

 - Unde să se ducă şi el, Tati, nu vezi ce mic şi speriat este?

 Mă uit. Nu mi se părea nici mic şi nici speriat. Mai speriat eram eu şi de grifon şi de V5 că şi-a făcut un astfel de prieten. Se spune că prietenul la nevoie se cunoaşte, V5 a venit călare pe Grifi până aici, dar totuşi cu câţiva prieteni ca el se cam termină şi cu Cosoneştiul şi cu Zona şi cu toată Ţara asta, căci oricum, mult nu a mai rămas. Degeaba lucrează Alu Zgâncă, fiul lui AluZgâncă sus la Coliba Ţiganilor de scoate cosoni peste cosoni, n-o să mai aibă cine să-i cumpere, nici măcar cine să-i adune.

 - Şi nu le ajungeau toate necazurile, acum au venit şi scormonitorii de le-au luat două din flamuri. Mai luase un beţiv bătrân două mai demult, dar a spus că e doar una şi uite aşa grifonii de acolo se gândesc că nu mai au obiectul muncii, paza flamurilor.

 Grifi începu să se agite, se uita mereu în sus şi începea să dea din aripi cam ameninţător.

 - Ia întrebă-l ce se întâmplă, văd că e cam agitat şi pe aici mai trec şi oameni şi vulpi …

 - Zice că tocmai s-au hotărât să-şi recupereze flamurile şi aşteaptă legiunea a XIII-a grifoni să meargă cu ei la Napoca la muzeu, să ia tot ce au furat arheii şi să ducă sculele înapoi.

 - Care scule?

 - Bijuteriile, cosonii, euroii, aşa le spun ei, scule. Cu astea o să ridice înapoi cetăţile, de-aia le zic scule. Mai spune că Legiunea a X-a Gemina de bouri şi zimbri a şi plecat către Bucureşti iar Legiunea XI-a Claudia de lei şi paralei pleacă acum către Budadava şi Vienadava să aducă şi de-acolo ce s-o mai găsi.

 - Dar dacă sunt puşi pe fapte mari, dece nu trec şi pe la Moscodava să aducă şi tezaurul deacolo, că pentru ei n-o fi aşa greu.

 - Să vorbesc cu el, Tati.

 Vorbi, se înţelese. Croncănitul ce se auzea dinspre Făierag se transforma în tunet. Un nor de grifoni întunecau cerul. Grifi făcu un semn cu ochiul stâng către V5, acesta se îndepărtă din drum. Ca o aeronavă antedeluviană Grifi, bătând din aripile-i imense ce măturară drumul, se înălţă aluturându-se legiunii XIII grifoni.

 Răsuflai uşurat.

 - Încă o problemă rezolvată. Hai V5, că ţi s-a întărit de mult croissantul şi iaurtul s-o fi acrit.

 - Dacă sunt de la Tati, nu se strică. Croissantul o să fie pufos şi iaurtul dulce.

 Creşte inima în mine. Dar să nu fi auzit Vasilca.

 Ei, poftim. Trecu şi sfârşitul lumii, veni şi pacostea de 2013. O să vină înapoi şi flamurile şi tezaurul. Mai e ceva de rezolvat? Aaaa, cu indexarea pensiilor … Asta mă depăşeşte. Se pare că şi pe cei din gubernie.

 Ia haideţi la culcărică copii buni şi copii răi, că au grifonii grijă de toate.