miercuri, 16 aprilie 2014

55. Orăştie – Mocăniţa

27 februarie 2012

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
55. Orăştie – Mocăniţa

    Mă plimbam cu V5, vulpişorul al cincilea al lui Vulpi şi al Vulpăi, pe drumul ce mergea de la Cosoneşti în sus, spre Valea Rea. Eu făceam un pas, V5 făcea cinci. Lipăia pe lângă mine şi strănuta, nu că ar fi avut guturai, ci doar ca să-mi atragă atenţia că există. De când mă-sa şi ta-su l-au dat afară din vizuină, voiau şi ei puţină intimitate, ce vreţi, V5 s-a mutat cu mine. Mergea la şcoala din Orăştioara de Sus, avea note bune, îi luasem şi un i-pad, era călare pe internet toată ziua, în fine, pot să spun că era un copil normal. Dar pisălog. Acum se uita ba spre apă, ba spre susul drumului, ba se apropia de panoul acela stupid care nu folosea nimănui cu o schemă ce s-ar fi dorit să fie a Parcului Grădiştea Muncelului – Cicoclovina, ridica un picior din spate spre ea, dar nu arăta nimic ci pur şi simplu făcea şi el ce fac toţi oamenii, câinii şi vulpoii când văd un stâlp. Trebuia totuşi să-i spun ceva.
    - Şi acum stai cuminte V5, nu mă întrerupe, că mă doare capul de la schelălăielile tale. Îmi spui de câteva săptămâni să-ţi explic ce era cu calea asta ferată forestieră din care se mai văd doar urme pe ici şi pe colo. O să-ţi spun şi eu ce îmi mai aduc aminte de la cele două drumuri făcute cu trenuleţul acela care fluiera tot timpul, să alunge urşii şi vulpiţele neascultătoare ce mergeau pe traversele de stejar date cu catran ce sprijineau şinele. Îmi puneam degeaba vată în urechi, timpanul îmi intra pur şi simplu în rezonanţă.
    Era mereu înghesuială pe trenuleţ, mergeau zeci de ţigani în sus, la cules zmeură, mure şi afine, pe care le vindeau pe loc la centrele de colectare de la Valea Rea şi Anineş. Nu plăteau nimic, după cum nici noi nu plăteam. Nu existau bilete, dar nici vagoane de călători. Doar nişte platforme cu nişte pari pe margine, să nu cadă buştenii la coborâre. În staţiile mai mari ţiganii coborau şi ajutau la încărcarea tenderului, de fapt o ladă de tablă, cu cărbuni. Iar dacă se terminau cărbunii, se oprea trenul prin pădure şi ţiganii luau doi, trei steri de lemne să-i bage mecanicul în soba locomotivei. Mergeau parcă mai bine decât cărbunii. Iar cîteodată oamenii mai erau puşi pe fugă, de nu mai ştiai ce să crezi. Nu, nu era pădurarul, acesta îşi mânca pita şi slana liniştit pe un vagon. Era un urs mare şi supărat, care avea obiceiul să-i alerge mergând pe două labe, pe cele din spate voi să spui, aruncând cu cioate sau pietre. Tare se distra ursul, dar ţiganii deloc, tot drumul apoi numai despre urs vorbind. Şi pe măsură ce trenul urca, ursul din poveste se făcea mai mare, mai sprinten şi mai isteţ. Iar copiii, băieţi şi fete, ţipau şi dârdâiau.
    Noi stăteam călare pe rucsaci, ţinându-ne de parii verticali de pe margine şi ferindu-ne cu mâinile de ramurile aninilor de pe margini.
    Nu se cunoaşte exact data construirii liniei ferate înguste. Se pare că a început să funcţioneze în 1949 şi a folosit la transportul buştenilor tăiaţi de pe dealurile şi munţii ce înconjoară Valea Grădiştei. Iniţial calea ferată funcţiona de la Orăştie la Grădiştea Muncelului, de fapt ceva mai departe, până la staţia Cetate. Ulterior s-au mai făcut derivaţii pe Valea Rea, pe Valea Anineşului şi pe Valea Albă, derivaţii ce nu au funcţionat prea mult timp, datorită epuizării fondului forestier. Întreaga linie avea o lungime de 62 de kilometri. Staţiile aveau platforme pentru încărcarea buştenilor, depozite acoperite de cărbune şi amenajări pentru apa necesară locomotivei. Se pare că erau două locomotive ce asigurau o muncă continuă în caz de avarie a vreuneia. Problema era cu viiturile de pe Apa Grădiştei, ce luau bucăţi din terasament, cu toată întreţinerea permanentă a acestuia. De fapt asta se întâmplă şi acum, decând, de la sfârşitul anilor 1970, linia ferată dintre Costeşti şi Cetatea fost abandonată, dispărând apoi bucăţică cu bucăţică, fiind înlocuită cu un drum forestier pe care circulă camioane cu sau fără remorcă. Între Orăştie şi Costeşti încă mai exista linia, inclusiv nişte vagoane abandonate, până parcă prin 1988. Când se preconiza nebunia cu vizita lui Ceauşescu la Sarmisegetuza, era cât pe aici să fie refăcută şi calea ferată îngustă. S-au mulţumit cu plantarea cifrelor 2050 din brazi, pe dealul Cetăţii Costeşti, cu betoanele ce au înlocuit discurile originale de calcar de la Sarmisegetuza, betoane ce au stat acolo până anul trecut şi cu îngroparea pe vecie a sanctuarului mare de calcar, cu tot cu scara antică, cu zidul de sprijin demontat şi el şi înlocuit cu panouri de beton armat, ca la un gard de CAP.
    Se zvoneşte că s-ar face planuri ca acestă cale ferată îngustă să fie refăcută pentru uzul turiştilor. Terasamentul există aproape integral, chiar şi pilonii podeţelor. Mai trebuie însă multe altele, necesită bani şi mai ales cadrul legal. Întreprinzători s-ar găsi, dovadă satul turistic Cosoneşti.
    Pe multe hărţi, chiar şi pe Google, mai puteţi admira parte din traseu, acum după mai bine de patruzeci de ani de la desfiinţare!
    Staţiile erau parcă la Căstău, la Beriu, la Orăştioara de Jos unde se făcea şi alimentarea cu apă, la Costeşti km. 22, unde exista platformă de încărcare a lemnelor aduse pe Valea Făeragului. Aici era şi un punct de descărcare a cenuşii, unde este acum Islazul, adică la Cosoneşti Arena, peste drum de cetatea de BCA. La intersecţia cu Valea Chişătoarei calea ferată trecea chiar peste un turn dacic, demolat cu această ocazie. Nu este singurul. La km. 26 era intersecţia cu Valea Rea. Canton, fostă ramificaţie, rampă pentru buşteni. Pe aici, la cam doi km în sus pe Valea cea Rea, de fapt o vale excepţional de frumoasă, un alt canton, erau dormitoare, magazin alimentar pentru forestieri, dar nu numai. Nu erai refuzat niciodată, la nici un magazin forestier din munţi, chiar dacă nu aveau voie să vândă la turişti. Nu aveau voie să vândă turiştilor deoarece preţurile nu cuprindeau şi cheltuielile de transport şi magazinele erau de fapt ale IFET-urilor. Pe aici am mers la Peştera Bodii, zisă şi Peştera din Vale Rea, dar asta la aproape 4 km mai sus, probabil unde s-a făcut acum un schit.
    Trenuleţul mai făcea o oprire facultativă la Lunca Mare – Tihu, km. 28,5, apoi staţie mare la Anineş, km. 30, unde era un canton şi un magazin CFF, foarte bine aprovizionat şi o brutărie, unde trenul aştepta până era scoasă pâinea din cuptor. Puţin mai jos era intersecţia cu Valea Anineşului, pe care mai sus puţin venea drumul de la Sub Cununi, apoi cantonul Valea Mică, cu punct de colectare a fructelor de pădure, dormitoare insectivore pentru forestieri şi culegători, un tobogan cu carton asfaltat pentru curăţarea afinelor de frunze, apoi capătul drumului lateral, unde un fel de bloc cu un etaj servea de dormitor muncitorilor forestieri şi câtorva familii de ale lor. De aici există un drumeag de tractor, pe partea stângă cum urci, mai curând un făgaş, ce te scoate aproape de vârful piramidal al aşa zisei cetăţi Vârful lui Hulpe. Şi mai sus, un drum bun, până pe culme, lasă tot pe stânga marea aşezare a Cetei, poate cea mai mare aşezare dacică din ţară, cunoscută doar de căutătorii de comori, arheologii făcând abstracţie de existenţa ei.
    De la Anineş mai era o staţie la Valea Albă, unde se sfârşea drumul de camioane, tractoare şi căruţe, mai sus pe Valea Godeanului mergând pe atunci doar trenuleţul, până la staţia Cetate, un pic mai sus de poteca ce urcă până la terasa sanctuarelor de la Sarmisegetuza Regia.
    - Ai reţinut, V5? Să nu mă întrebi iar.
    - Am şi pus toată povestioara ta pe tabletă, mâine o să fie pe blogul nostru.
    - Al nostru, blogul nostru zici, ai?
    - Păi nu e aşa? Uită-te şi mata pe blog şi te lămureşti imediat. Cu un singur lucru nu m-am lămurit eu. Ce caută oamenii aici pe Valea noastră?
    - Asta e cu totul altă povestioară, V5. O lăsăm pe altădată.
    - Bine, Tati! Hai să ne urcăm, că a venit trenuţul!
    - Ce spui?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu