49. Frumoasa Ţară a Vampirilor

4 decembrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
49. Frumoasa Ţară a Vampirilor

A crescut numărul de turişti străini care ne vizitează ţara. Chiar vor să vadă frumuseţile Patriei noastre. Nu datorită scurgerilor de pe frunza ministresei, nici chiar datorită afacerilor plăcute ale prinţului Ciarli, cel cu Cămila. Vin, că aşa se duce zvonul, din om în om şi din turist în turist, că ar fi crescut producţia de vampiri. La început erau mai rari, mai stăteau şi ei printre filele prăfuite ale cărţii lui Bram Stoker, aceea cu Dracula, ce l-a avut ca model pe ingenuul nostru domnitor Vlad Ţepeş, cel ce credea că poate să conducă o ţară fără hoţi, fără corupţi. Ingenuu până când gravorii saşi din secolul XV au pus în circulaţie, cu vădită satisfacţie, câteva gravuri foarte instructive despre modul de a se desfăta al domnitorului. Este prezentat la masă, iar alături un vel casap ce-şi face sârguincos treaba cu barda în mână, tranşând nişte trupuri omeneşti, posibil de etnie otomană. Şi nu dintr-o cauză discriminatorie faţă de aceşti bravi ostaşi, din care se pare că mulţi fuseseră chiar trimişi de domnitorii noştri spre a sluji în oastea otomană ca ieniceri. Cauza era se pare cu totul alta. Fusese o vară secetoasă, cum sunt destul de dese în ultimile zece mii de ani, decând se tot încălzeşte clima, mai precis de la decesul ultimei glaciaţiuni. Pomii rămăseseră fără de foi, oamenii îi ciolpăniseră pentru frunzare, să aibă ce da iarna de mâncare la vaci, la boi şi la oi. Stăteau acum ca nişte pari în soare, iar Domnitorul nostru Vlad se topea şi dânsul de arşiţa verii. Şi ce-i trece domniei sale prin mintea cea isteaţă?
- Să vină pârcălabul Cetăţii mele, să-i adune pe toţi otomanii de prin ţară, să-i pună ici în parii ăştia, că aşa om avea şi noi puţintică umbră. Şi să vadă cum îi pune, să nu-i omoare cumva, că trebuie să dea şi din mâini, să facă ceva vânturi pe aici, că ne punem la masă şi să nu ne mănânce muştele din taler.
Aşa şi făcu pârcălabul şi umbră multă ba chiar şi o boare veni dinspre otomanii ridicaţi. Nu-i venise neapărat lui Vlad ideea aceasta cu umbrarele. Toţi vitejii voievozi, cneji, regi şi împăraţi de pre tot Pământul, când aveau o nevoie, mai ridicau un umbrar pe lângă cinstitele lor feţe. Iar la noi în ZONĂ era cunoscută priveliştea frumoasă consemnată şi pe columna din Roma, cu capetele pletoase şi bărboase ale popilor, puse pe ziduri, spre amintirea răsplăţii unor proorociri mincinoase. Şi romanii la fel făceau, zicând că fără de cap mai greu s-or mişca duşmanii imperiului. Iar în Evul Mediu, pe Dealul Castăului te întâmpinau spânzurătorile Oraşului, printre care nu de puţine ori se iţeau şi mişcătoarele siluete ale celor traşi în ţeapă. Le puseseă aşa, mai departe de oraş, să nu vină prea multă putoare în Cetatea Orăştiei, unde era plin de feţe subţiri de negustori, ce umblau cu tot cu familiile lor, să mai vadă şi ele lumea şi să nu stea singure prin căşi, că cine ştie ce idei năstruşnice le-ar fi trecut prin cap. Iar când trupurile celor ridicaţi începeau să se facă bucăţi, le strângeau cu grijă în care şi le duceau la o groapă adâncă, hăt de trei coţi, cam un metru franţuzesc de acum, să nu se scoale noaptea şi să umble brambura prin târg, să sperie cinstitele feţe ce mai întârziau pe unde aveau treburi ori năravuri. Dar până la urmă veniră oltenii cei de pe Oltul de Jos, deştepţi foc şi care, cum auzeau că un mort nu stă locului, îl înţepau cu un par, de-l ţintuiau acolo. Bună treabă, eficace şi instructivă. Atât de instructivă încât şi în ziua de azi televiziunile noastre şi după ele şi cele străine, au relatat cu mare lux de amănunte cum tot în Oltenia, bineînţeles, nişte săteni, după ce băgară în pământ o rudă şi după ce mâncară şi băură, li se făcu rău. Cine să fie de vină? Mortu, bineînţeles, că nu-i lăsa să mai doarmă, le strica stomacele cele pline şi rotunde şi mai venea şi noaptea pe la ei şi pe la bărbaţi şi pe la femei, că de, nu prea mai vedea bine ce face. Ţăranii repede scoaseră mortu din groapă, îi spintecară coşarca pieptului cu un topor, îi scoaseră inima de-acolo, o prăjiră şi-o mâncară toată. Minune! După ce se delectară cu inima rubedeniei nu îi mai duru nimic. Reţeta se prepară în multe din satele din luncă, aşa spre Deveselu, evident că pe lângă Caracăl acolo. O lume întreagă se minună de firea aprigă a oltenilor. Să vedem dacă şi americanilor ce or veni pe acolo le-o place. Dar ei sunt cu Scutul, aşa că nu cred să le pese prea mult. Şi ca să nu uite lumea, până şi sus la cetate la Poenari, cetate se pare ridicată de Negru Vodă şi ferchezuită de însuşi Vlad, zis spre satisfacţia turiştilor Ţepeş Vodă, şi primăria şi muzeul din Curtea de Argeş, puseră mână de la mână şi ridicară şi ei câteva momâi în nişte ţepe de mai mare dragul. Că o fi în ele careva, după tradiţia lui Manole, cel Mare Meşter Mare, nu ştiu, dar ştiu că din ele curge ceva roşu, de juri că-i chiar sînge. Vulpi şi cu Vulpa, când îşi duseră şi ei plozii, pe noii vulpişori să vadă căşile strămoşilor, să ţină minte puştii, când deteră de olteneştile momâi, scuturară din boticuri, strănutară de putoare şi tuşiră până jos pre cele o mie şi nu ştiu exact câte trepte. Dar nu înainte de a marca toţi fiece ţeapă cu mirosul ce înseamnă „atenţie pericol”, aşa ca vântul ce bate veşnic pe aici să ducă semnalul la tot neamul vulpesc şi la toate neamurile ce pricep aşa ceva. Doar oamenii, fiinţe cu mirosul atrofiat de atâtea mizerii pe care singuri şi le fac, duc din gură în gură şi din televizor în televizor, chemarea către acest loc. Şi se mai miră pe urmă cum de se petrec atâtea şi atâtea fapte de necrezut. Şi la Bran, la castel, şi la Sighişoara în cetate şi la Poiana Braşov, cea nu departe de Cumidava, la Piatra Fântânele din Munţii Bârgăului, la Turda, peste tot Dracula e la mare cinste şi atrage ca fructul oprit pe străinii dornici de senzaţii mai acătării. La hotelul „Acasă la Dracula” din Poiana Braşov există chiar şi un separeu “Sala torturii”, pentru cină romantică în doi… Ăsta da romantism. Poate or dispărea şi obiceiurile astea, cum să sperăm că or dispare şi exorcizările, amintiri din zorile neolitice ale omenirii, practicate cu osârdie încă de vajnicii popi ai bisericii ortodoxe. Vor dispare, aşa cum au dispărut şi poveştile cu licantropi, ce se perpetuară până la începutul secolului XX, când au început să fie considerate o boală ca multe altele legate de lipsa de educaţie.
Mai bine să rămânem la poveştile cu vampiri, să vină lumea să se adape cu busuioaca roşie, zicând că este sânge, să se bucure de colţii scoşi în afară a câte unei sperietori ce-ţi pune sângele în mişcare.
Dom Camion a şi început să planteze pe Dealul Cetăţii viţă de vie, aşa ca să-l zgândăre puţin pe Marele Burebista, care oricum este aşteptat în ZONĂ în 2015, când se împlinesc 2080 de ani de când a hotărît fondarea Sarmisegetuzei.
Tot dealul Muncelului va fi atunci plin de ţepe, că amatori pentru pus în ele s-or găsi. Au şi făcut rezervări şi Igaş şi Boc şi Funeriu şi Ritli şi coţofana aia vopsită şi ceilalţi iluştri anonimi, pe care doar ţepele îi vor mai ţine minte. Dar ţeapa aia înaltă, de acolo din cetate, de pe terasa I, pentru cine o fi oare?