Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
78. Povestea Dacului
Călător
- Ce-am văzut eu
dincolo n-a văzut nimeni până acum. Şi nici nu cred că o să mai vadă cineva. A
fost o întâmplare că am putut vedea ce am văzut şi mai ales că m-am şi întors.
Păi şi stătea omul ăsta
pe prispă la Vasilca, ce-i pusese în faţă de-ale gurii, de, nişte slană tăiată
subţire, aşa ardeleneşte, cam de două degete, două cepoaie de-alea lungi, zise
de apă, ce nu ustură prea tare, dar pe care tot le pocnise dânsa cu pumnul de
masă de era să le sară miezul cel subţire în ochii omului. Câţiva cârnaţi afumaţi
şi tari străjuiau masa şi o glajă plină cu sulincă, de-aia de-ţi perfora burţile
de nu luai înainte slana. Mai era şi-o pită ruptă-n două, să se răcescă mai
repede, făcută la ţest de Dom Camion, de-ţi muta şi ea nările cu mirosuri
aburinde, că abia era scoasă de vreo jumătate de oră şi pusă pe-un taler mare
de lemn.
Omu era pus pe
povestit, dar parcă nu-i venea să lase bucatele nemişcate. Parcă se uitau la el
şi voiau să-i sară în gură singure cum încerca să spună ceva.
- Da’ nişte brânză
n-ai fumeie?
- Da cum nu, unde-mi
fură creierii? Camioaneee, adu şi tu nişte brânză d-aia cu leurdă din butoiul
cela din zemnic, vezi că e ăla din stânga, cu petra pe capac, să nu intre mauşii
înlăuntru, că purmă se păstrează acolo aşa săraţi pân’ la anu’.
- No hai că aduc acu,
da nu le mai zice mauşi, că stă şi Vulpi5 cu gura aia ascuţită căscată tare, că
nu ştie decât de mausul lui american, cel cu coada în abacul ăla ilectric, că
nemţi nu mai sunt pe aici neam. Şi stăi să aduc şi nişte pătlăgele roşii şi nişte
cucumări de-aici din spate, să meargă toate, una dupe alta.
- Adu omule, adu şi
vino de stai aici cu noi, că o crede omul ăsta că mă ţii doar aşa, de ochii
lumii.
- Hai că vin acum.
Da’ du-te şi cheamă şi pe Dom Engineriu, să audă şi Dom Engineriu pe unde
fost-a omu’ ista.
- Da’ nu-l vezi că stă
acilea în spatele meu? Dară dânsul l-a adus pe Om
aci, că se rătăcise, de nu mai recunoaşte locurile. Unde crezi că l-a găsit? N-o
să crezi, în Poiana Omului, umbla de ici colo ca un bezmetic şi bombănea şi dădea
din mâini. Parcă nu-i venea să creadă că s-a rătăcit.
- Da’ hai omule şi
scoateţi căciula ceia şi pun-te pe mâncat, că noi am mai luat cevaşilea şi
înainte.
- Lasă-l Vasilco, ce ştii
tu, asta e căciulă de domn, nu vezi că e-ndoită în faţă? Astea nu se scot nici
la masă nici la beserică. Nu ştiu dacă noaptea …
- Da chiar că n-o
scot, că mi se face frig. Aşa o port decând eram mic şi mi-o îndesă tata pe
cap.
- Dară nu face ceva
pişcători pe dedesubt?
- Mai face, dece să
nu facă? Ei unde să trăiască? Da nu vă fie frică, nice unul nu mai pică. S-au
învăţat cu mine, eu sunt şi mama şi tatăl lor.
- Ai, ai, ai, ia auzi
Dom Camion.
- Aud, aud, da’
fiecare cu ai lui. Băi frate-miu, mai bine scoate-ţi-o totuşi puţin şi toarnă
nişte sulincă pe claia ceea, să bea şi pişcătorii. Da’ de unde eşti de fel?
- De pe-aici, de mai
de sus, acu’ văd că-i zice Grădiştea. Urâtă vorbă. Sună a pustiu.
- Aşa şi e. Vara mai
vin ceva arhei napoci de mai scurmă pe acolo, doar, doar s-or lămuri ce or fi găsit
ăia de veniră pe de dinaintea lor. Da’ nu stau ei mult, că n-au nici televizor
nici manele, nici curea lată în care să-şi îndese purcoaiele de cosoni din cei
făcuţi de AluZgâncă, fiul lui AluZgâncă din pâinile alea de fier ce ies noaptea
din pământ de-l fac să plângă pe Dom Iaroslav. Să plângă după dinţii lui de altădată
cu care scotea cuiele cele înflorate de prin sanctuare. Se uită şi el cu tristeţe
la jimblele făcute de daci, dar pe care niciun arheu nu le mai poate mesteca.
Ce dinţi trebuie să fi avut dacii cei mari …
- Mare dreptate aveţi
Dom Engineriu, glăsui Vasilca. Da luaţi din bucatele astea odată, că vi le mănâncă
vulpile din traistă. Nu tu mamă, nu tu V5, tu eşti cuminţenia întruchipată. Dacă
ai mânca şi tu din când în când câte un şoaric ar fi grozav, că aşa doar cu
cornul şi cu iaurtul cela acru pe care vi-l dau la şcoală o să grapi poiana cu
coastele.
- Voi dece nu mâncaţi
şoaric tanti Vasilca?
- Uite că începu şi ăsta.
Uite aici nişte lăptic V5, creşteţi-ar urechile mari, mari, ca alea de … Ei,
lasă.
Ne puserăm toţi pe
mâncat de nu mai ştiam ce trosneşte, cepoii sau dinţii noştri. Barem omul ce-l
găsisem sus prin Poiana Omului, parcă nu mâncase de douămii de ani. Se vedea
cum i se umflă burta, mai slăbea brâul şi se punea iar pe ronţăit un cârnaţ.
- Şi zici că eşti din
Grădiştea?
- Nu sunt din Grădiştea,
sunt din Sarmis, de pe dealul Sarmisului. Aveam casa cu vedere la Piaţa Mare.
Casă bună, cu trei camere, cu etaj, doar lift nu aveam. Zece vaci, o sută de
oi, patru câini, şase măgari, şase cai, găini, raţe, gâşte, patru neveste, zece
copii, o duceam binişor acolo.
- Da’ ce făceai mata
cu patru muieri? Ce, una nu-ţi era de ajuns? Se băgă şi Vasilca.
- Şi cine să mulgă
vacile, oile, cine să strângă bălegarul din grajduri şi din bătătură, cine să
aducă apă, cine să spargă lemne? Fânul cine să-l cosească, să-l întoarcă să se
usuce, să-l căpiţeze? Hai?
- Da’ pe Cugireni îi ştii?
- Pe Sugireni? No,
cum nu. Îs mulţi cu numele ăsta şi la noi în Sarmis şi la ei, peste munte, la
Sugidava. Tarabostele ăl mare de la ei n-a vrut să dea ploconul şi i-a trimis
PreaLuminatul Controlu’ de i-a luat toate pietrele din cetate, iar pe oameni
i-a pus jos pe apă, să-şi facă acolo case noi. De …
Şi continuă Omul.
- Era prin anul douăzecişidoi
al Măreţului Burebista pe scaunul înalt al Dachiei, când i se năzări să facă un
pic de curăţenie prin părţile mijlocii ale Danubiusului. Cetele de boii,
taurisci şi vacci şi-o cam luaseră în cap şi dădeau iama prin femeile dacilor.
Vezi bine că aveau şi ei femei, boiie, tăuroaice şi vacce, dar ale lor erau
departe, prin părţile celteşti, unde şi-or fi găsit şi ele pe careva să le
întreţină. Ştiţi cum se face întreţinerea la femei, nu?
- Da’ cum să nu ştim
Omule? Cu zgărzi, cu brăţări de-alea cu şerpoaice cu două capete, cu ringuri,
voi le spuneţi inele, cu tot ce străluceşte dacă se freacă.
- Aşa, aşa, vezi
bine. Uite aşa cum are Doamna Vasilca peste tot.
- Cum peste tot,
Omule, ce ştii tu şi nu ştiu eu? Dom Camion era zbârlit tot.
- Ei, că aşa e vorba
noastră la daci, pe aici pe sus, nu te supăra şi mata acum.
- No, nu mă supăr, că
nu-i niciun bai. Doar Vasilca e şi ea purie şi ştie de toate, de-mi dă lecţii şi
mie.
- Aşa, aşa, păi vezi?
Şi dădu PreaLuminatul sfară în ţară, de fapt sfară de la munte la munte, cum să
se adune toţi dacii, ceia care pot, să-şi ia ce arme mai aveau pe acasă, iar
care n-aveau să vină la Sarmis acolo sus, să le dea Mai Marele Faur tot ce le
trebuie, sabie mai lungă sau mai scurtă, dreaptă sau mai coroiată, după cum
voia fiecare, arc, săgeţi de-alea şi greceşti şi romane dar şi de cele ascuţite
tare, de treceau prin trei romani cu armuri cu tot, de arătau parcă taman bine
să-i pui la fript colo pe soarele cel de andezit, ce tocmai era gata, dară
nimeni nu ştia la ce este el bun. Eeei, săgeţilor alea le zicea lumea că-s ţărăneşti,
dacice, dar străinii se îmbulzeau să le cumpere cu butoaiele, dar le ziceau
scitice, ca să nu plătească timbru la vamă, că ar fi cică doar în trecere prin
Dachia. Nu era uşor, fiecare trebuia să-şi găsească pe careva să le ţină locul
pe acasă, că nu toţi aveau copii mari sau fraţi care să se poată îngriji de
toate muierile, să nu se ia de peri. Că la răzbel pleci dar nu ştii când te
întorci ba nici măcar dacă te întorci. Iar drumurile, drumurile erau că mai
bine n-ar fi fost. Erau ca nişte autostrăzi. Cum treceai Marisul, spre răsărit,
spre Tissus, până după Danubius, totul era o mlaştină. Iar Măreţul Burebista nu
mai era nici el un tânăr zeu muşchiulos, aşa cum se vedea prin statuile din
Histria pe care i le ridicaseră neguţătorii greci drept răsplată pentru arderea
polisului, ci doar un moş edentat total, şchiop şi fornăit. Şi fiece dac mai
înstărit venise cu cinci, zece daci din cei ce-l ajutau prin gospodărie, să-i
care lucrurile, brânza, slana şi sulinca, dar şi ca să nu rămână ei singuri cu
muierile lui, căci nu se ştie niciodată ce le trece prin căpuţ şi unora şi
altora. Paza bună trece primejdia rea spunea până şi bunicul lui Burebista, până
să-i băge un vecin o suliţă între coastele patru şi cinci din stânga, cum te
duci. Se făcu el bine, se lipi cu totul, dar când alt vecin îi puse nişte suc
de cucută în vin, Burebista fu nevoit să taie toţi butucii de vie, doar, doar
l-o scăpa pe bunică-său. Dar degeaba. Nu de la vin era ci de la cucută. Şi n-o să tai
toate cucutele din ţară, nu se ştie când mai
ai o nevoinţă.
Şi merseră de tăiară
dacii la celţi, fie ei boii, taurisci sau vacci până obosiră. Pe nevestele tăiaţilor,
după ce le încărcară în căruţe cu pradă cu tot, le trimiseră spre Dachia cu
câte un dac din cei cu care se ajutaseră. Că de, cu cât mai multe cu atât mai
bine. Dar să n-aibă pretenţii. Să se descurce şi ele cum or putea, că de, nu
mai erau de 12 ani, aşa cum era datina şi la celţi şi la daci cu începerea
jocului. Am mers până la Biatec (Aquincum), lângă Danubius, unde făcurăm o
cetate pe un deal, aşa ca la noi acasă, cu ziduri de piatră, la marginea
limesului roman. Îi ziserăm Biatecdava şi nu cred să fi îndrăznit careva să-i
dea între timp alt nume. Puse PreaLuminatul să se bată şi nişte monede pe care
cică ar fi fost chiar Marele Burebista, călare pe un cal înalt, în plin galop.
Doar că Marele Burebista mergea doar în căruţă, între perne, să nu-i facă
drumul bătături la locul cela pe care se stă deobicei la masă. Şi-l mai apucă
pe PreaLuminat o cufureală mare, de ziceai că tot Danubiusul trecea prin dânsul,
aşa mocirlos ca după o inundaţie. Şi doar atât mai apucă, să dea din mâna cea
dreaptă, spre casă, înapoi. Şi se puseră toţi în mişcare, salutând voioşi pe moşii
şi babele, adică pe toţi cei celţi şi boii ce trecuseră de treizeci de toamne.
Aceştia, vezi bine, erau şi ei mulţumiţi că scăpaseră cu viaţă, scăpaseră şi de
nurorile cele deşuchiate şi se puseseră deja care să are, care să însămânţeze,
care să înţepe o căprioară şi s-o pună la proţap.
Mie treaba asta cu
întorsul acasă nu îmi convenea deloc, mai ales că dosisem şi eu într-o pădure
două vacce cu care mă înţelegeam foarte bine. Ele nu ştiau daca iar eu nu ştiam
vacca. Dar în rest ştiam totul despre ele şi ele despre mine. Dimineaţa eu
plecam după vânat şi după iscodit ce mai era prin casele din jur iar când mă
întorceam cu sacul plin, cele două vacce mă aşteptau cu tot ce aveau în faţă.
Puneau repede masa, scoteau o sulincă de-aia de a lor cu iarbă verde înlăuntru şi
apoi trai pe vătrai cum zicea o babă pe la noi prin Sarmis. Erau vesele tare,
cred că se cam gâdilau la rădăcină, cum spunea iar baba ceea, Sarma, na că
mi-am adus aminte şi cum o chema. Făcea baba aia, Sarma din Sarmis, nişte
sarmale de-ţi curgeau balele toată ziua doar gândindu-te la ele. Că de-aia le şi
zicea sarmale, că erau făcute de Sarma din Sarmis.
Şi într-o zi,
dis-de-dimineaţă, numai ce ne punem toţi trei într-o căruţă, cu de-ale gurii,
cu fân pentru cai, cu căţeaua legată cu o frânghie, cu două vaci-vaci legate şi
alea, ca să avem ce mulge şi hai la drum. Dar nu spre răsărit, spre Dachia mea,
ci înspre partea cealaltă, spre apus, unde auzisem că era plin de halemani
cuminţi, cică nici de sabie n-ar fi auzit ei. Mă cam săturasem de tăiat la celţi,
mai ales că nici ei nu stăteau aşa puşi în rând, să-i tai eu. Iară vaccele
mele, nici ele nu se înghesuiau spre răsărit, de unde veniseră cei ce le luaseră
vaccii şi boiii lor şi sau îi tăiaseră sau îi legaseră şi-i vânduseră spre miazăzi,
romanilor. Nu avusesem de ales. Seara ridicam şi noi coviltirul şi aşa, mai
înghesuiţi ne încălzeam precum ne tăia şi pe noi capul. Dimineaţa ne cam dădeau
sfaturi cum să ne încălzim mai bine cei de prin părţile acelea, dealtfel oameni
foarte săritori. Se oferiseră chiar şi să-mi ţină locul dar găsisem că erau
prea generoşi. Aşa că ne trezeam şi noi mai devreme, ne spălam în râu şi beam o
cafea din aceea de cicoare, specialitatea locului. Era unul, Frank, ce ţinea o
cafetărie chiar acolo în vale, ce făcea o cafea bună-bună, de-i şi zicea
Frankcafea. Marca asta o şi depusese la OSIM-ul lor şi mai există şi acum, doar
că de, cu atâtea crize şi războaie, lichidul acela dulce şi parfumat a ajuns o
poşircă puturoasă şi greţoasă.
Ne duserăm spre apus,
încet, încet, mai punând vaccele să pască şi să mulgă vacile, căci iarbă mare şi
fragedă era prin toate poienele pădurilor de pre acolo. Drumuri erau destule,
le ziceau Via la toate, căci pe acolo se duceau butoaiele cu vin de pe Danubius
şi de pre Rhein. Noi ocoleam însă Viele cele late, erau prea umblate şi de
soldaţi de toate naţiile şi culorile, de lotri cu arcuri mici şi cu săbii mari.
Preferam dromosurile cele încâlcite, din acelea de abia îţi puteai duce carul
prin ele. ne mai opream, mai culegeau şi fetele de-ale gurii, mai strângeam şi
eu ceva lemne pentru foc, vacile mai păşteau şi ele din fânul de pe pajişti,
nelăsând deoparte nici macii şi nici garofiţele. Eu mai săgetam vreo căprioară,
vreun breb mai insistent, vreun viţel de bour răzăcit. Trai pe vătrai. Ne aşezam
într-o poiană mai mare, cu ceva apă prin preajmă, vaccele găteau şi eu le
soileam. Şi uite aşa, din soilit în soilit, m-am trezit într-o dupămasă că nu
mai erau nici căruţa, nici vacile şi nici măcar vaccele. Mă durea şi capul şi
scalpul, de parcă nu erau ale mele. Şi nici poiana nu semăna cu cea în care făcusem
popasul. Strigai după ele, după vaccele mele, dar degeaba. Nimic, nimic.
Într-un târziu dădui de Dom Camion de la care n-am înţeles mai nimic, doar că să
vin cu el, că aşa e mai bine.
- Şi ce, nu e mai
bine aici, Omule decât în Poiana Omului, acolo unde te găsii? Umblai capiu pe
acolo, strigai şi bodogăneai singur. Aici eşti între oameni.
- Dar unde sunt
vaccele mele frumoase, vacile cele lăptoase, cosonii mei cei verzi, unde sunt
toate? Şi aflai că nici Sarmis nu mai este, deci nici nevestele mele, nici
avutul meu. Ce mă fac eu acum, sunt singur pe lume!
Vulpi5 începu să râdă
în hohote.
- Nu-i frumos, V5 să
râzi de nenorocirea Omului. Noi trebuie să-l ajutăm.
- Dar nu vă uitaţi la
el?
Ne uităm. Faţa Omului
se lungea, se lăţea, arăta ca o dihanie apocaliptică, dar rânjitoare. Aerul
devenise încins, tremura, Omul începu încet, încet să se destrame. Pământul se
cutremură, nu tare, dar doar ca V5 să cadă cu cracii toţi în sus, scaunele
noastre să se rotească şi de dedesubt să se audă un muget.
- Ce e asta, Tati?
- A, mai nimic, V5,
stai liniştit. Nu e decât un cutremuraş. Să-l fi văzut pe cel din 1977 …
- Dar la 1812 cum a
fost, Tati?
- Obrăznicătură mică şi
pufoasă, hai mai bine să terminăm bucatele astea bune ale Vasilcăi, căci Omul ăsta
nu se mai întoarce, sigur. Nu era din lumea noastră.
Dom Camion se scărpina
în nas cu multă seriozitate.
- Dar poate că ar fi
bine să mai dau o raită prin Poiana Omului. Poate că sunt totuşi pe acolo cele
două vacce şi or fi rămas singurele …
- Ba să stai aici, să
mai tai vreo trizeci de steri de lemne, că nu avem cu ce să încălzim camerele
când or veni oamenii la schi la iarnă! Nu mai hălădui după vacce singurele!
Grea viaţa la Cosoneşti.
Treizeci de steri de lemne! Ia auzi ce-i dădu Vasilcăi prin cap!
Se făcu seară şi
dragele mele fetiţe şi dragii mei băieţei, ia să ne ducem cu toţii la culcare,
căci cine ştie ce-i mai trece Vasilcăi prin cap. Căci lui Iţic i-a trecut o săgeată
de aia scitică uite aşa de mare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu