23 iulie 2011
Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
29. Eu, V5, dacii şi ceaţa albastră
-
Am urcat puţin spre Blidaru. După urcuşul abrupt al aşa numitului drum
modern, care numai drum nu este, nici măcar potecă, Poiana Primarului cu
miresmele nemaiîntâlnite ale sutelor de specii de flori de deal, ce
şi-au găsit aici un loc de joacă, nederanjate de nici un patruped
domestic, este un popas obligatoriu când nu mergi cu cârdul ce trebuie
să bifeze încă o cetate vizitată. Nu poţi să nu cauţi un loc unde să te
aşezi fără să deranjezi prea mult tijele înalte şi cu noduri ce susţin
inflorescenţele nemaivăzutelor garofiţe. Ce denumire au? Dianthus
spiculifolius, Dianthus superbus, Dianthus glacialis? Habar nu am şi
pentru mine nu contează deloc. Oricum ştiu sigur că nu sunt Dianthus
Callizonus, garofiţele Pietrei Craiului, ce le puteţi găsi deasupra
cabanei Curmătura, în şeaua ce desparte Piatra Craiului Mică de Piatra
Craiului Mare, alt loc nemaiîntâlnit de stat la o vorbă de tăcere.
De aici se vede cetatea Cosoneştiului, chiar în faţă, cu turnurile de pe celalte înălţimi din jur, Ciocuţa, Cetăţuia Înaltă şi alte câteva zeci. Nu le vedeţi? Înseamnă că nu v-aţi concentrat destul sau nu v-aţi lăsat în voia locurilor. Iar chiar în spate se vede fântâna amenajată, cu cele două izvoare suprapuse, unul străbătând cele cinci terase ce sprijină parcă Faeragul şi unul ce iese cu putere chiar de aici, din stâncă. S-ar putea să vedeţi doar o mlaştină mocirloasă acum. Iar nu aţi fost atenţi la cursul timpului. Timpul pendulează, înainte şi înapoi ca un tren nehotărît că nu mai găseşte gara. Trebuie doar să te urci din mers în vagonul care este al tău.
Vulpi5, care mă însoţeşte, stă în două labe, cred că de la prea mult iaurt băut i se trage şi îmi arată norişorul ce se lasă pe Valea Faeragului. Nu este chiar nor, este un fel de ceaţă. O ceaţă albastră însă, pare densă, ca ceaţa de pe culmile munţilor. Dar aici suntem în Cosoneşti. Dar tocmai asta este, suntem în Cosoneşti şi totul ese posibil. Ne ridicăm şi urcăm, acum mai uşor prin stânga dealului. Poteca este foarte îngustă, jos se aude Apa Grădiştei, sau a Oraşului, cum preferă fiecare să-i spună. Pe la jumătatea pantei se vede o terasă ce pare să se prelungească până în Grădina Faeragului, o poiană mare, cu urme de cărămizi şi multă ceramică. Nimeni nu a fost curios să sape pe aici. Nici măcar cei cu cositoarele de cosoni, pentru că proprietarul terenului şi-a îngrădit locul cu tot felul de mărăcini, cred că a adus şi din import, că pe aici nu am văzut ţepi aşa de mari. Şi stă tot timpul şi aşteaptă să treci pe lângă gard, ca să aibă prilejul să se uite chiorâş la tine şi să nu răspundă la salut, necuviinţă rar întâlnită pe munte. Cum îl vede pe Vulpi 5, pune mâna pe ciomag şi se ridică. V5 se trage binişor lângă mine, aşa în două labe şi-şi lasă doar botişorul la vedere „- Băiatul e cu mine” îi spun moşului cel cu pârţag. Cască ochii mari, cască gura, scuipă în dreapta, în stânga, apoi coboară, lăsându-ne să paştem cât dorim şi ce dorim. Dar nu de asta venisem.
Ajungem în şeaua cu alte două turnuri, acum pline de urzici de doi metri, din care spre dreapta se face drumul către înălţimea Faeragului. Urcă într-o pantă foarte uşoară pe terasa superioară. Urmele a trei turnuri, la distanţe egale ne arată întinderea terasei. Închid puţin ochii. Turnurile se ridică din pămînt, parcă toţi cosoneştenii ar aduce înapoi pietrele luate de aici şi puse la temeliile caselor lor. Au etaj, din cărămidă semiarsă, adică arsă slab, din aceea mare, patrată şi subţire. Acoperişul este şi el din ţiglă mare, arsă bine însă, să ţină la ploile repezi şi la zăpezile abundente. De aci se vede şi cetatea Blidariului, şi cea din Vamă, şi cea din culmea Ocolişului şi cetatea veche din Prisaca. Pomii înalţi, fagii puternici nu mai sunt, sunt în schimb o serie de căsuţe lungi, zeci de oameni trebăluiesc pe lângă ele, îngrijindu-le aşa cum fac bărbaţii, solid şi urât. O cotoroanţă, ce poţi să juri că e Vasilca, îi bombăne cu nişte cuvinte ce parcă aş da să le înţeleg, dar nu reuşesc. V5 nu mai stă pitit după mine ci s-a dus direct la cotoroanţă, care dintr-odată începe să zâmbească şi să-l scarpine după ceafă.
- Ce faci, pui de dac? Iar te-ai rătăcit în timp? Hai să-ţi dau un boţ de brânză cu mămăligă de-asta bună de mei de Panonia. Tocmai ne-au adus iazigii porţia. Ai venit singur până aici?
- Nu Tanti Coto, sunt cu Tati, nu-l vezi?
- Care Tati? Vulpi Bătrânul? Am auzit că s-a apucat iar să facă vulpişori. De, dacă are vulpe tânără … Că dacă nu-i face el s-or găsi alţii. Coadă ca Vulpa nu mai are nimeni pe aici.
- Nuuuu, nu vorbesc de tata Vulpi ci de Tati, Dom Engineriu, chiar nu mai vezi că mă ţine de mână?
- Ptiu Dace, nu văd nici un Dom Engineriu. Stai ca prostu’ în două labe şi spui că te ţine careva de mână. Ce te crezi tu?
Ceaţa începu să cuprindă şi Culmea Faeragului. Ceaţa albastră. Cotoroanţa începu să tuşească din ce în ce mai rău. Parcă toţi baccilii, becalii şi bacalii din lume o împresurau. Nici nu o mai vedeam. Şi nici pe dacii ce trebăluiau pe lângă căşile alea lungi şi pe lângă palanul din jur. Nu se mai vedea nimic. Simţeam doar strânsoarea lui Vulpi 5 pe picior, tremurând cred că mai curând de frică decât de frig. L-am luat în braţe şi am ajuns, mai mult pipăind în faţă după copacii ce iar apăruseră, până am ajuns în şea. Aici era soare, nu adia nimic.
- Tati, hai acasă, trebuie să-mi fac temele.
Da, aşa era, cum putusem să uit de temele pentru acasă ale lui V5? Nu ne-am mai oprit nici în Grădina Faeragului, unde se auzea şi acum boscorodind moşul cel căpos, nici în Poiana Primarului, ce demult nu mai era primar, aşa era cu alegerile astea, pleacă ai noştri, vin ai noştri. La Vila Cosonaria Vasilca tocmai îi turna nişte lapte într-o oală lui Fifi.
- Da’ venirăţi cam târziu Dom Engineriu. Unde v-aţi mai preumblat?
- Păi am fost sus pe Faerag, dar ne-a prins o ceaţă albastră de nu mai vedeai unde eşti.
- Aoleo, bine că aţi ajuns aici, că alţii, după ce i-a prins ceaţa aia urâtă, au ajuns tocmai la Ponorici în vale.
- Dar ce e cu ceaţa asta?
- Ceaţă albastră, ce să fie, cum te prinde, cum te duce. Dar mereu în altă parte.
- Era şi o femeie acolo sus, semăna cu mata mi s-a părut.
- Dacă era fumeie, sigur că semăna cu mine şi nu cu dumneata! Hă, hă, hă!
- Zău Vasilco, nu glumesc.
- Bine, bine, da’ nu mai spune la nimeni prostiile astea, că s-ar putea să vă creadă. Oi fi fost, n-oi fi fost eu, bine că aţi ajuns aici.
- Mata erai, Tanti Vasilca, mi-ai dat şi nişte brânză, se băgă V5.
- Du-te la calculator V5 şi fă-ţi temele pentru mâine.
- Da, Tati, mă duc.
Măi să fie. Cosoneştiul ăsta întoarce totul pe dos. Ia te uită ce e aici lângă drum. Iar nişte cosoni. Precis că Amică şi Amare s-au jucat cu Alu pe aici prin bălării …
Comentariu by Peter — 23 iulie 2011 @ 14:58
Comentariu by Cornelius Ionescu — 23 iulie 2011 @ 17:04
Comentariu by Peter — 23 iulie 2011 @ 23:42