miercuri, 16 aprilie 2014

Remember – Denecrezutele Aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi

    Cosonaş de argint, manufacturat de AluZgârcă, fiul lui Alu Zgârcă şi lustruit de Amare şi Amică, toţi din Cosoneşti, fără de care nimic nu ar mai fi.

    Primesc neîncetat mii, ce spun eu, zeci de mii de e-mailuri, comentarii, postări pe feisbuc, telefoane fixe şi mobile cu fire sau cu relee, de pe Pământ, de pe ISS-uri, Lună, Marte, de pe sateliţii ciudaţi ai lui Jupiter, ba chiar şi de pe Proxima Centauri iată, am primit un e-gând sau un e-thought, cum îi zic ei. Toţi, parcă s-ar fi vorbit în Oicumenia asta mare ce se construieşte, mă întreabă toţi unde sunt Denecrezutele mai vechi. Cu nostalgie altora le este dor de Rocada, situl în care au debutat toate poetesele de pe Lună şi de pe Venus, ce acum bat câmpii pe la Chişinău, Verona sau Buzău. Rocada a făcut implozie, le spun eu, dar în hărmălaia aceea mare au dispărut şi nişte Denecrezute. Dar ce mă fac eu cu vajnicii cititori ce-mi bat deja la geamul de la etajul 7 şi mă întreabă cine e Vasilca, ce rudă sunt eu cu ea, cum am ajuns să fiu tatăl lui V5, cum de curg cosonii pe aici prin Cosoneştii din Deal, cum pot să-şi cumpere şi ei o turmă de inorogi sau măcar de grifoni, ce este cu Zgârcă, fiul lui Zgârcă, cum transformă el fiarele vechi de prin Sarmizegetusa în căldări pline de cosoni din cei de aur. Întrebări la care am răspuns odată şi nici nu mă gândesc să mai bat apa în piuă.
    Aşa că am hotărît să vă las vouă plăcerea sau neplăcerea, după caz, să vă lămuriţi ce a fost, ce mai este şi ce se va mai întâmpla cu menajeria de animale cu şi fără ghiare, coarne, aripi, cozi, ce au împânzit Zona. Zona cea minunată, construită pe vârfuri de dealuri şi munţi de către Daci, Daci ce sunt şi vor fi printre noi în pofida unor arhei napoci.
    S-ar putea totuşi ca bătăile acelea în geam să fie de la cablurile antenelor celor de pe la etajele de jos, nemulţumiţi de prestările cabliştilor. Ei dar fiţi siguri că restul solicitărilor sunt destul de autentice. Hi, hi, hi!

83. Noutăţi la Sarmizegetusa Regia?

29 iunie 2013

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţare Vasilcăi.
83. Poză veche – poză nouă. Noutăţi la S.R.?

    Prin 1985, poate 1986, acum nu cred că mai are mare importanţă, la Sarmis am cerut voie să fac o poză unui dac ce tocmai cosea iarba pe acolo. Spunea că era Vel Paznicul Cetăţii, funcţie mare, mai târziu uzurpată de alt aproape dac, care umbla acum cu ciomagul, nu cu coasa. Mare îmi fu mirarea când prin ziare, la parastasul de fix 1907 ani de la căderea cetăţii în mâinile celor ce ne vor da limba lor în schimbul trenurilor ce au transportat aurul şi argintul dacic până la Roma, nu la Moscova cum ar putea crede unii, în iunie 2013 deci, ministrul actual al gestionării ruinelor culturale, Daniel Barbu, a anunţat cu un nespus optimism crearea unui parc arheologic ce să cuprindă cele două capitale dacice, Sarmizegetusa Regia şi Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa aflate la distanţă nu de 40 de kilometri una de alta, cum scrie peste tot ci la 176 de kilometri, măsuraţi cu roatele, nu cu pasul, nu cu aripile.
    Am stat să mă gândesc la acest proiect faraonic ce se întrevede în ochii Vel Ministrului. Noroc că ne-a asigurat că nu există mici măcar un coson pentru cercetările aproape arheologice ce se vor desfăşura anul acesta. Speranţa este la cei 49 (patru-zeci-şi-nouă) de cosoni de argint recuperaţi tocmai din Statele Unite ale Americii de nord, 30 fiind cosoni cu vultur şi monogramă şi 19 Koson Droyeis. Dar şi pe aceia s-au dat bani, nu s-au luat. Bine că i-au luat, căci destui mari arhei şi mari numismaţi au declarat că aşa ceva nu există. Dar pe cine văd eu în spatele bravului ministru? Doi daci cunoscuţi, dar trecuţi la straie civile de data asta. Gata cu dacii! Unul este cel ce este numit “responsabil” al Administraţiei Cetăţilor Dacice, o funcţie incertă ce ridică multe semne de întrebare, cu toată hotărîrea acestui dac plin de prea multe certitudini. Celălalt dac îmi amintea de o figură cunoscută 30 de ani, Vasile Floran, Vel Paznicul Cetăţii, pe care mi-ar face chiar o plăcere deosebită să-l mai văd prin Zonă. Cum a evoluat costumaţia ...
    V5, te rog lasă-mă cu întrebările acum. Nu am de unde să ştiu unde este al 49-lea coson de argint. Cred că l-a luat AluZgâncă, fiul lui AluZgâncă, să-i folosească de model. Să vezi ce de cosonaşi de argint o să mai răsară acum! Sau poate că i-a numărat proaspăta doamnă Anastase. Oricum poza parcă e făcută de un miliţian, nu se distinge nimic, nu are nici măcar şi reversul monedelor, aşa că ce să mai vorbim de doriţa mea de a şti dacă sunt făcute cu aceeaşi matriţă cu care au fost făcute şi celelalte apărute pe Măreţul Internet. Şi de unde atâta siguranţă că s-au bătut în jurul anilor 44-29 î.e.n. în atelierul monetar al Sarmizegetusei Regia, aflat acum sub zidul de sud al incintei militare? S-au găsit ceva matriţe acum cu ocazia incendiului de primăvară?
Vasile Floran, Vel Paznicul Cetăţii, aşa cum îl ştiam din 1986 - Foto: C.I.
"Evoluţia" costumului acum în 2013, când se pune de un Parc Arheologic de 200 de Km? Care vă place?
    Cele 49, care sunt 48 monede recuperate de prin State - FOTO: Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie


86. Plinte, babe, laţi, uluci

6 ianuarie 2014

Denecrezutele Aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
86. Plinte, babe, laţi, uluci

    - Plintele şi babele
    Ce ţin palăncile,
    Ta, ta, ta
    Ti, ti, ti.
    V5 ţopăia în două picioare pe mijlocul drumului, trezind toată lumea, adică pe oameni, pe animale şi pe pomi. Voce n-avea, de dansat nu ştia, despre cuvintele aşa zisului cântecel ce să mai vorbim. Nu-i păsa deloc. Cu coada stufoasă şi roşie în sus, ridica praful din drum până la mine pe terasă. Mă trezesc bătând ritmul
    -Ta, ta, ta
    Ti, ti, ti.
    Gândurile se duc departe, departe, cu vreo şaizeci şi opt de ani în urmă.
    Eram mic, mic, aveam vreo 6 ani, deci să fi fost prin 1946? Cam aşa. Taică-meu lucra cu încă vreo doi-trei oameni de pe acolo din sat, din Răteşti, să ridice un palan în jurul curţii. O afacere sortită de la început eşecului, după cum s-a şi dovedit. Nu datorită materialelor sau planului ci datorită împrejurărilor politice. În câţiva ani nu a mai rămas nimic nici din palan dar nici din casă, din grădină, din pomi, din animale. Oamenii, prin cine ştie ce minune, au rezistat mai mult, numai ei ştiu cum.
    Dar vorbeam despre … palan. Făceau întâi gropile. Apoi în fundul lor aşezau plinta de piatră, sau soacra cum îi mai spuneau, adusă tocmai din lunca Argeşului cu carul, pe care o băteau bine cu un drug de fier, aşa cum bine merita, să nu se mişte neam. Băgau apoi în groapă câte o babă, cât mai groasă, pe care o fixau cu pietre sfărâmate, bătute şi ele cu drugul, până înţepenea şi ea. Separat se puneau pe pământ doi laţi teşiţi, că doar de aceea le ziceau laţi, în care fixau în cuie ulucile, ascuţite sus, să nu ţină apa de ploaie. Prefabricatele astea, lungi cam de doi metri, erau apoi ridicate şi fixate cu nişte cuie mai mari, pe babe, aşa să nu atingă pământul, tot să nu putrezească de la noroi sau zăpadă. Între pământ şi palan se îndesau pietre, să nu se strecoare iepurii, vulpile, jderii, bursucii, care toţi, făceau ce făceau şi coteţul de păsări tot îl nimereau.
    Ce m-aş face fără de V5? Lui îi datorez amintirea acestor cuvinte înlănţuite poate fără să ştie, de cetăţile dacice. Plintele de la temple aveau acelaşi rost, să nu permită coloanelor, babelor adică, să se afunde în pământ. Ba sub plintele de la sanctuare era făcută şi o groapă conică, umplută cu lut şi pietre bătute, pentru disiparea efortului. Palanul de lemn? Trebuie să fi fost şi el între coloanele-babe şi pe zidurile davei-palancă, totuşi nu suficient de înalte.
    - Plintele şi babele
    Ce ţin palăncile,
    Ta, ta, ta
    Ti, ti, ti.
    Plinte, babe, laţi şi uluci.
    Ah, bine că l-a sculat şi pe bătrânul Vulpi, tat-său, am cu cine să beau o bere rece, luată de la cârciuma lui Dom Camion şi a Vasilcăi şi răcită în apa Sargeţiei. Ce viaţă e în Cosoneşti!

85. Habeamus Bebe Rex

23 iulie 2013

Denecrezutele Aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
85. Habeamus Bebe Rex

    Bebe, Rex Britaniae et Daciae
    - Habeamus Bebeluşul Rex, Habeamus Bebeluşul Rex!
    Nu mai puteam să scot o vorbă cu Vulpi, aşa ca între bărbaţi, de gălăgia pe care o făcea V5. Tocmai venise de la şcoală, încă mai avea iaurt pe bot şi firimituri între mustăţi. Era într-o stare euforică de am crezut că a dat iama prin Cetate şi a dat de clondirele de sulincă de pe vremea Daicovicilor.
    - Tati, Habeamus Bebeluşul Rex!
    - Şi cu ce te încălzeşte pe tine asta? În primul rând că noi n-avem nimic. Au britanii acolo la ei în peninsula aia care se ţine de noi de europi doar prin Tunel. N-au nici ei nici măcar euro, acum drept este că nici noi n-avem. Sau poate vrei să spui că şi-a băgat Dacul coada şi avem şi noi o Dudă mică? Dar nu văd cum. treaba asta n-ar avea obiect. Poate să spună tot Oxfordul. S-a pus şi poză în Paris Match prin 1970 cu unul Valentin şi cu una Margrita.
    - Tati, te-ai cam ramolit, iartă-mă că-ţi spun aşa. Stai degeaba cu Tata Vulpi la berea aia. Ia întreabă-l dacă Bebeluşul Rex nu este şi al nostru.
    - Aşa e Vulpi bătrâne, avem şi noi o parte de … vină?
    - Cam aşa este. Căci Bebeluşul acesta Regal este al 213-lea descendent al celui ce a trăit cu a 486-a ascendentă a unei vulpi din Transilvania. Sigur că nu există acte, că doar nu stătea nimeni să scrie despre cum îşi ridicau cozile vulpile. Pergamentul era scump, papirus nu prea creştea decât la Băile 1 Mai cum le spune acum, dar şi alea sunt revendicate de nişte popi papistaşi. Dacă bunicul Bebeului a fost pe aici doar aşa în recunoaştere, umblă zvonul că Bebe Rex Va fi foarte pretenţios şi va lua întreaga Dacie.
    - Să te audă Zeii cei nemuritori Vulpi, că m-am săturat de Jigodie Preş.
    - Habeamus Bebeluşul Rex, Habeamus Bebeluşul Rex!
    - Habeamus Bebe Rex, Habeamus Bebe Rex!

2 comentarii

  1. Măcar să ia întreaga Dacie. Barem vom şti un lucru…
    Comentariu by Max Peter — 24 iulie 2013 @ 19:39
  2. Toată, toată!
    Comentariu by Cornelius Ionescu — 24 iulie 2013 @ 23:03
     

84. V5 pe 78!

13 iulie 2013

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
V5 pe 78

    Iar mă uit în propriile postări şi dau de o enumerare a discurilor acelea negre şi cam groase, din bachelită, discuri cu viteza ameţitoare de 78 de rotaţii pe minut, de la baza bibliotecii. Cântece cum numai la grădinile de vară se mai puteau asculta. Da, lipseşte o romanţă care se mai cântă şi acum în Cosoneşti,
    „Unde ne mai sunt cosonii de altădată”, voce V5, acompaniat de orchestra de ţigani de la Coliba Ţiganilor cea de din deal de la Cetate. Amatori de manele nu sunt decât în Orăştie, pe Valea Grădiştei ele fiind înterzise decând ultimul manelist a fost prins cu zgărzi de aur la gât, la mâini şi la picioare, prins şi dus la Alba Iulia, băgat în Lot, după ce i s-au schimbat zgărzile cu unele de oţel dacic, din acelea care după tratamentul ţinut secret de AluZgâncă, fiul lui AluZgâncă, nici nu ruginesc, nici nu se tocesc. Deci ar avea şanse cu discurile de romanţe. Dar până la editarea discului lui V5, dânsul vrea să scape de discurile mele din bibliotecă, să-şi aranjeze acolo un culcuş de cinci stele. Cum să scape de ele? Ar fi vrut să le dea de-a dura de aici de la etajul 66 până la parter. Auzind însă că n-ar fi voie, vrea să le plaseze la colecţionarii de obiecte discoidale (farfurii populare, farfurii interstelare, monede vechi şi mai ales noi). Cică ar vrea să le dea cu 15 roni faţa. Cum 15 roni faţa? Păi sigur că da. Cele cu o singură faţă 15 roni, cele cu două feţe 30 de roni, cele cu trei feţe 45 de roni şi aşa mai departe … M-am uitat la el de eram să rămân cu ochii ca ştiţi voi cine, dar pe copii nu e bine şi nici util să-i contrazici. Încearcă, V5, încearcă. O să-ţi câştigi şi tu cornul şi iaurtul. Ia fă o listă şi pune-o pe Feisbuc. Măcar un laic să-ţi iasă. Câte zici că sunt? Opt doar, aoleo… 240 de roni, de fapt 220 căci una e crăpată cred! Ăsta e primul bid!
    1-1 Odeon – Când felinarele s’aprind – Tango (P.Andreescu) cântat de Titi Botez
    1-2 Odeon – Minţi Tango (L.Vasilescu) text Vlădoianu & Constantinescu cântat de Titi Botez
    2-1 Odeon – O zi … Tango (Elly Roman, Al.Bebe, E.Roman) cântat de Ion Luican cu orchestra de dans Odeon
    2-2 Odeon – Mandolinata – Tango (I.Vasilescu, N. Constantin & N. Vlădoianu) cântat de Ion Luican cu orchestra de dans Odeon
    3-1 Odeon – Lulu, Lulu, vino … Tango (E.Sclearow), text Gion, cântat de Gion acompaniat de orchestra Levici
    3-2 Odeon – Iubesc femeia (I.Fernic) Edit Eşanu cântat de Gion acompaniat de orchestra Levici
    4-1 Odeon – Pe micul tău album (Olda Pawlicek) text P.Andreescu cântat de Titi Botez
    4-2 Odeon – Un vals ţi-am cântat eu aseară (I.Vasilescu) text N.Vlădoianu, N.Ctinescu cântat de Titi Botez
    5-1 Odeon – Mendoza-Tango-Argentino Musik: Juan Llosas cântă Robert Renard Tango-Orchester
    5-2 Odeon – Butterfly-Tango Musik: L. Miguel cântă Robert Renard Tango-Orchester
    6-1 Odeon – Sunt o cârpa în amor – slowfox- tango (I.Vasilescu, N. Constantin & N. Vlădoianu) cântat de Barbu Catargi
    6-2 Odeon – Te aştept diseară în Cişmigiu – tango (I.Vasilescu, N. Constantin & N. Vlădoianu) cântat de Barbu Catargi
    7-1 Pan – Mai dă-mi o litră şi-un sifon – Tango (Sallchardini, R.Sabin, Dem. Dubal, Jean Moscopol) cântat de Dorel Livianu acompaniament jazzul James Kok
    7-2 Pan – Te-am supărat – Tango (S.Richard şi Puiu Maximilian) cântat de Dorel Livianu acompaniament jazzul James Kok
    8-1 Polydor – Valencia – Danse espagnole, onestep (Jose Padilla) the famous Marek Weber and his Adlon-Orchestra (Edition Francis Salahert, Paris)
    8-2 Polydor – Valentine – onestep (Christine) ) the famous Marek Weber and his Adlon-Orchestra (Edition Francis Salahert, Paris) 
     
    Iar V5 a plecat cu plăcile în cârcă şi nu s-a mai oprit până în Zonă, la Alundava. N-are el pickup pe 78, dar nici nu cred că-i trebuie acolo. S-o descurca şi el aşa cum m-am descurcat şi eu pe vremuri!
     "Unde ne mai suuuunt cosooooniiiiii de-altădaaaaată ......"
     

82. Time is money

23 iunie 2013

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
82. Time is money

    Time is money

    Programul de ştiri TV este plin de primarul cel obsedat al Tomisului. Ca un cotoi ce tocmai s-a dat jos de pe acoperiş, primarul le strânge părinteşte în braţe pe actualele şi viitoarele cadâne ale haremului de pe malul stâng. Malul drept, vezi bine, e ocupat de Putină şi de ansamblul lui de coregrafie marină.
    Pe vremea când eram şi eu tânăr şi neliniştit mai mergeam pe Terasa de la Lido, să iau şi eu o friptană şi-un coniac cubanez de cinci stele. Aici se zbenguiau în bazinul cu valuri antebelice, un grup organizat de tinere uteciste, îndrumate atent de o cam bătrână tânără utecistă. Cu ţipete suave scotea câte un “Hăp, hăp, acu!” şi tineretul se avânta cu cururile svelte în sus, pedalând din craci şi ţinându-se de mâini, să se găsească şi să nu se înece. Matroana mă ţintea cu bunăvoinţa caracteristică meseriei ancestrale şi-şi ridica sprâncenele pensulate. Oftam, ea se crispa şi le făcea pe fete să mai facă o tură în sus şi în jos. Făceau, cu multă sârguinţă. – Mona? întreba matroana. Dădeam din cap în sus şi în jos, cu ochii căscaţi spre lună. Mona era ultra. Sâni mari, încă nu erau umpluţi cu ulei de motor ca acum, craci lungi şi bucuţe una şi una. La un semn deschisă era calea, Mona se aşeza feciorelnic lângă mine, mă atingea, din greşeală evident, de mă înroşeam tot şi simţeam o nevoie nebună de a o lua în braţe. Bătrâna utecistă făcea doar un “- Hă”, de noi mergeam în fugă către intrarea din spate a hotelului. Ştia fecioara pe unde să urcăm, nu ne oprea nimeni, chit că ea era în izmene de baie şi alea ude iar eu gâfâind porceşte în spatele ei, cu ochii lipiţi parcă de bucuţele ce tot clămpăneau în faţa mea. Prea mult timp nu pierdeam, de … time is money. Ne întorceam la masă mulţumiţi. Îngrijorată pentru fata ei, matroana îi făcea un inventar sumar, să fie gata pentru următorul număr. Mona se uita cu jind după coniacul din faţa mea. “- Treci în apă”. Se executa imediat. Dam să caut banii în servietă. “- Nu e nevoie. Am luat eu, ca de obicei”. N-o controlam. Aici totul era pe încredere. Îmi terminam friptura, îmi savuram coniacul lui Fidel, admirând mişcările stângace ale fetelor dar şi cracii lor superbi. Tinere, de.
    Acum nici nu mi-ar trece prin cap să mai intru pe acolo. Şi dece să mai trec, la o adică? Calculatorul e acasă, televizorul la fel, V5 la Cosoneşti, are grijă de Villa Cosonaria, mai trage şi el o mătură cu coada, să nu se strângă praful, căci Vasilca trece şi ea tot mai rar, o dor reumatismele, cum îi place să spună.

70. La oase, la oase!

25 noiembrie 2012

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
70. La oase, la oase!

    Nu, nu s-au băgat iar oase nici în Deal la Patriarhie, nici în fund la Alimentara. Se apropie alegerile parlamentare şi cele două legiuni ce se vor confrunta fac pregătirile de rigoare. O mică problemă s-a ivit totuşi. Din lipsă de imaginaţie sau poate chiar dintr-un exces de patriotism, legiunile şi-au ales aceeaşi urare de bine, cea cu care dacii cei mari ai noştri îl întâmpinau pe oaspeţii romani:
    - La oase, la oase!
    1895 - Slivoviţă de Bănat

    După care era musai să încingă o joacă tot pe loc, tot pe loc, să-şi arate unii altora clondirele cu sulincă sau cu şlivoviţă de Bănat, cea făcută în căzănăriile de la Cosoneşti, colo sus la Coliba Ţiganilor, să le dea peste cap, să se îndemne unii pe alţii cu aluzii elegante la mame, bunice, străbunice, de parcă nevestele, fiicele şi nepoatele nu le-ar fi fost îndeajuns. La fel cum pertractările de acest fel durau şi între dacă şi romani câteva ore bune, până când niciunul nu mai avea glas, aşa şi acum se tocmeau care să plătească băutura la cârciuma cea din colţ, cea numită “La doi daci beţi”. Acolo stăteau şi ei să se odihnească aşa puţin, să-şi ungă gâtlejurile, să mai tragă un scuipat pe care să-l ucidă repede cu gheata, nu cumva să se sperie şi să treacă în cealaltă tabără.
    - La oase, la oase!
    Mai aluneca câte o sticlă din mâna unuia către legionarii din cealaltă parte, dar Dom Camion făcuse contract cu cei de la “Lupii roşii”, să prindă sticlele şi să ţină despărţite cele două tabere. Lupii erau băieţi buni. Ei atâta aşteptau, să vadă ceva prin aer, că săreau imediat, prindeau obiectul şi-l duceau la Dom Camion. Cesta le sorta în lăzi, după ce era în fiecare, iar Vasilca, vrednică aşa ca o tinerică ce era, le completa, le capsa şi le punea iute, iute din nou la vânzare. Cosoneştenii noştri cam ştiau ei ce se întâmplă, dar cum Dom Camion dădea cu reducere de TVA, închideau din ochi, scoteau cosonii şi-i plăteau lui Dom Camion. Căci de unde lei, tigrii, euroi sau taleri? Cosoni se mai găseau, dădeau noaptea o coasă de-aia specială, culegeau cosonii şi-i puneau la găleată. Căci asta era măsura averii pe aici, găleata. O nevastă era o găleată. Dacă era nouă, era mai ieftină, doar juma de găleată, căci cosonarii noştri nu erau proşti, ei erau atenţi la ce cumpărau şi voiau să ştie şi părerea altora. Vila, căci doar vile se construiau pe aici, era cam trei găleţi. Ca să-ţi faci drum drept şi asfaltat până la scară, nu aşa desfundat ca cel spre Sarmis, te costa o căldare, dar cu vârf. Garajul şi grajdul pentru vacă şi porci încă o căldare, dar rasă cu linia. Şi aşa aveau cosonarii de toate. Şi chiar dacă n-ar fi avut, îi spuneau lui Dom Camion ce voiau, Dom Camion o chema pe Aia Mică, care o chema pe soră-sa, pe Aia Mare, care îl chema pe AluZgârcea, fiul lui AluZgârcea, ce le chema pe Aia Mică şi pe Aia Mare sus la Coliba Ţiganilor şi apoi dădea din baroase acolo de se auzea până la Guvern. Chicotea ce chicotea cu cele două surori, ţigăncile lui blonde, ţigănci de mătase, cele luate din Orăştie, de lângă Autogară. Nu se ştie ce făcea acolo, cum făcea, dar ieşea mereu cu două găleţi de-alea de plastic, una roşie, alta galbenă, pline vârf cu cosoni frumoşi, strălucitori, calzi încă de la frecatul fetelor. Căci dacă n-ar fi fost fetele … Cosoneştiul n-ar mai fi fost Cosoneşti.
    - La oase, la oase!
    Strigătul de luptă al dacilor, strigăt ancestral, pe care-l ştiau şi copacii şi pietrele şi animalele se transforma treptat în strigăt de voie-bună, pe măsură ce circuitul sticlelor şi al cosonilor se înteţea.
    - Loase, loase!
    Cu cine să se bată legionarii cosoneşteni. Abia se mai ţineau pe picioare, abia mai înţelegeai ce vor. Chiar aşa, ce voiau ei? Cu cine votau ei? Cine erau ei? Întrebări existenţiale la care poate doar Gauguin le-ar fi putut răspunde. Dar Gauguin era departe tare, în cea parte a Pământului, iar Dom Engineriu şi cu ai lui, cu Vulpi, Vulpa, V5, Cloca, Clocu, Ursa şi toţi ceilalţi, toţi sunt aici, peste Apa Grădiştei. Ca şi cosonii.
    - La cosoni, la cosoni!
    Ora închiderii, vă rugăm!
    - Noapte bună, deocamdată!

69. Peştişorii din Platoul Luncanilor

21 noiembrie 2012

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
69. Peştişorii din Platoul Luncanilor

    V5 îmi face semn cu lăbuţa stângă din faţă să vin mai aproape şi să nu fac gălăgie. Era sprijinit de ghizdul unei fântâni şi se uita înăuntru. Aici în Fizeşti, ca şi pe toate marginile platoului Luncanilor sunt fântâni, nu prea adânci, de cinci, zece metri, cu roată şi găleată. Unele sunt acoperite cu un capac de scânduri sau cu acoperiş frumos de şiţă în două ape, altele, parcă date uitării, au doar cerul şi norii deasupra lor. Pe platou nu sunt, sapi degeaba, calcarul de dedesubt fură apa şi o duce te miri pe unde tocmai în văile adânci ale Cioclovinei, Streiului sau chiar spre Apa Grădiştei.
    Fizeştii, un sat care nu prea ştii ce caută acolo, nici loc de arat, nici şoproane pentru animale nu vezi, nici măcar drumuri de căruţe. Doar grădinile cu cânepă mai înaltă decât omul, de doi – cinci metri chiar, atrag atenţia drumeţilor dar chiar şi “autorităţilor” ce citesc ziarele cu josul în sus. Mai dai şi de lacurile, de fapt un fel de mocirle negre în care se topeşte cânepa. După ce stă două-trei săptămâni la murat acolo, este scoasă, spălată, pusă pe garduri, nu ca s-o admire vecinii ci ca să se usuce bine. Apoi se meliţa de nu mai rămânea decât firul. Se mai şi dărăcea, se pieptăna, până ajungea moale ca mătasea, numai bună de tors. Dar treaba asta cu cânepa nu-l impresiona pe V5. El voia să-mi arate ceva în fântână. Acolo mişca ceva, ba chiar şi sărea în sus. Erau nişte peştişori mici de nici şase centimetri, vioi, de parcă voiau să sară afară pe drum sau să pască prin grădini. Ce căutau acolo? S-au jucat nişte copii? Nu l-am putut lămuri atunci pe V5. Mai sus, altă fântână. Ne-am repezit amândoi să ne uităm. Şi aici erau peştişori. Nu mulţi, vreo zece, douăzeci, nu stăteau ei să-i numeri. Nici nu am avut pe cine întreba. Satul era părăsit, cel puţin aşa părea, dacă nu te uitai după zburătoarele din curte. Când am ajuns pe culme, iar nimeni, doar pe Dealul Melcilor nişte arătări hidoase ne priveau din pietrele ce se iveau din iarbă. Nişte fosile ale animalelor ce umpleau apele unei mări ce-şi găsise locul pe aici acum nişte zeci de milioane de ani. Când bătea vântul, umbrele frunzelor copacilor din jur făceau să se mişte arătările. Nu era deloc plăcut locul. Doar V5, fără să fie impresionat în nici un fel, a ridicat un picior şi ţâşti un jet direct în faţa unui peştoid. Peştoidul n-a putut nici măcar să închidă ochii la timp. V5 era satisfăcut. Eu aproape împietrit. Am mers mai departe. Acolo unde se despart drumurile spre Poiana Omului, Federi, Ponorâci, puţin mai jos, într-o poiană se vedea o altă fântână. Am lăsat rucsacul în drum şi prin florile ce treceau de jumătate de metru înălţime am coborît. Fântâna părea părăsită, nu avea nici lanţ nici găleată. În ea însă se zbenguiau peştişorii. Ne tot gândeam pe unde or fi ajuns, poate prin ceva râuri subterane. Misterele Luncanilor. Ne-am întors la potecă. Proptit într-un ciomag, asemenea ciomăgarului din Sarmis, acela ce sperie copiii, lângă rucsac ne aştepta un dac local. V5 s-a dat în spatele meu, să nu fie în raza de acţiune a ciomagului. V5 ca V5, dar eu, aşa cum arătam, nu prezentan “garanţii morale”. Pantalonii barem, erau rupţi în genunchi, dar cusuţi de mine cum coborîsem în gară la Pui. Fundul era cam maro, dar asta era s-o aflu abia în seara următoare, când am fost întrebat de Vasilca dacă obişnuiesc să mă odihnesc pe baligi. Ciomi, să-i zicem, de fapt nu am avut onoarea să fac şi cunoştinţă cu ciomăgarul, ne-a luat din scurt
    - Ce-aţi aruncat în fântână?
    - Noi, nimic, ce era să aruncăm?
    - V-am văzut că vă uitaţi înăuntru. Ce aţi văzut acolo?
    - Nişte peştişori. Cred că i-au aruncat acolo nişte copii.
    - Erau vii?
    - Da erau vii şi se zbenguiau pe acolo. Nu ştiu ce pot să mănânce în apa asta.
    - Bine, bine, spuse el în loc de “mă iertaţi”. Peştii mănâncă ouă de ţânţari şi musculiţele ce vin să bea apă. Înseamnă că apa e bună de băut. Noi am pus peştişorii.
    - Şi de când se pun peştişori în fântână?
    - Din totdeauna. De când sunt oameni şi fântâni pe aici.
    - Să fie din vremea turcilor? Sau poate a slavilor, a avarilor, a hunilor? Dar poate că este din vremea năvălitorilor romani sau celţi?
    - Ce mă luaţi pe mine ca la miliţie? Eu v-am spus. Sunt din totdeauna, decând sunt oameni şi fântâni pe aici. Şi vulpi, adăugă el, făcând un pas spre noi.
    Cu o viteză de necrezut, V5 cu o ghiară desfăcu rucsacul, îşi făcu loc acolo şi ţinu cu lăbuţele lui închis rucsacul pe dinăuntru. Am pus rucsacul în spate şi fără să-i dau vreo atenţie lui Ciomi, am luat-o spre Ponorâci. După vreo sută de metri, aud din spate
    - Gata? Am scăpat, Tati?
    - Am scăpat V5. Poţi să te dai jos.
    - Eu parcă aş mai sta aici, dacă nu ţi-e prea greu.
    Puteam să-l refuz?
    - Bine, V5, da numai puţin.
    - Da, Tati, numai puţin.
    Am ajuns la Ponorâci, am pus cortul, am aprins focul, V5 tot mai dormea. Şi sforăia. A dormit până seara târziu, când au venit ielele cele ciudate de la stână de la Călianu, de-au adus nişte lapte pentru el şi nişte telemea pentru mine.
    Somn uşor!

68. Schiaparelli la Cosoneşti

20 noiembrie 2012

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
68. Schiaparelli la Cosoneşti

    Coada lui V5 făcea pe ventilatorul în parterul Villei Cosonaria din Cosoneşti. De aer condiţionat nici că ar fi fost nevoie pe Valea Grădiştei, cum nu este nevoie nici pe splendidul platou al Luncanilor. Pe cosoneşteni şi pe luncani nu-i deranja nici soarele nici ploaia. Sunt date de zei, căci deaceea vin de sus. Altfel ar fi trebuit să vină de jos. Iar de zei dece să-ţi fie frică? Sunt şi ei acolo unde sunt ca şi noi pe aici. Ba mai liniştiţi, ba mai ţâfnoşi, după cum se scoală dimineaţa şi după cât au avut şi ei de lucru. Căci nu stau ei degeaba, ba cu ploile şi cu ninsorile, ba cu vântul, cu viscolul, cu inundaţiile şi cu cutremurele. Iar când în sfârşit stau şi ei în fund la umbra unui nor, iau un beţigaş şi îi împing pe oameni unii în alţii, de parcă ar juca şah. De fapt nu şah joacă ci ţintar, moara cum i se mai spune, ţintar pe luate, jocul sfânt al zeilor.
    Ei, dar m-am luat cu scărpinatul după ureche şi l-am lăsat pe V5 să-şi fluture coada şi să-mi facă curent. Şi aşa mă durea o măsea, aia pe care n-o mai am.
    - Ce-o fluturi atât măi V5? Las-o jos şi lasă-mă să citesc. Tocmai am ajuns şi eu la un episod palpitant. Despre tracii şi pretracii din Transilvania. Mă mir tare că nu şi-au băgat şi ei, cei generali pe liber, coada lor şi în perioada asta.
    - Ba şi-o băgară, tati, şi-o băgară şi încă tare, tare. Cică la Turdaş acolo se vorbea româneşte.
    - Păi şi ce ai fi vrut să se vorbească? Şi eu am fost pe acolo şi sigur că vorbeau româneşte.
    - Tati, mata te-ai cam ramolit? Eu vorbeam de Turdaşul de-acum 5.000 de ani şi mata îi dai cu cel de acum, pe care îl asfaltează şoselarii, după ce l-au arat bine. Mata nici nu mai vezi bine, zău aşa. Ce să mai vorbim de celelalte …
    - Care celelalte, V5? Mâine poimâine o să-mi spui că sunt şi şchiop iar răspoimâine că am cam început să şi uit.
    - Şi nu este aşa, tati? Dar lasă că o să am eu grijă de tine, o să mă apuc de prins şoareci şi o să ţi-i aduc. Dar îi tai mata, îi cureţi şi-i frigi. Am auzit că fripţi sunt mai gustoşi decât cruzi. Poate o să gust şi eu, aşa, puţin, dacă nu cumva o să-mi faci scârbă când o să-i găteşti.
    - Am dat de dracul cu tine, V5! Ai terminat de dat din coada aia mare?
    - Eu nu dau din coadă, eu gândesc. Mata ai aici pe calculator o groază de poze, făcute cu Nea Masto şi cu Nea Ilie, când mergeaţi prin Zonă. Mă uit la două poze, am găsit şi pe Internet câteva, mata spui că vezi ceva pe ele, eu însă văd altceva. Văd mai mult. De-aia spun că mata te-ai cam ramolit, nu că vorbesc urât, dar vreau să înţeleg şi eu. Aseară mă gândeam că aşa a păţit şi săracul Dom Schiaparelli, Dom Giovanni Schiaparelli, trebuie să-l ştii mata.
    - Da cum nu, cel cu canalele, nu? Cel ce lucra la canalizare pe Marte, nu?
    - Degeaba râzi de mine, tati. Dacă tot eram aici la calculator, am intrat pe feisbuc, am dat de dânsul şi l-am rugat să-şi dea cu părerea.
    - Zici că ai dat de Giovanni Schiaparelli şi că i-ai cerut sfatul?
    - Da tati, exact asta am făcut. Să fi văzut ce ochi a făcut când a văzut pozele … Poza de la Sarmis cu blocul acela cu urme de scoabe, pe care mata ai citit trei litere în stânga şi trei în dreapta. Nu se mai oprea din scris. Spunea că blocul e plin de litere, dar nu oricine le poate vedea, spunea că trebuie să ai şi doi ochi pe faţa aia rotundă, nu numai o gură mare şi cu dinţi. Şi două urechi cu colţurile rotunde în loc să fie ascuţite … Iar când i-am arătat montajul, ca să nu spun fotomontajul de la Deva, a sărit în sus şi a întrebat cine a râcâit în halul acela pietrele. Spunea că doar pe unul din blocuri se văd bine toate inscripţiile, restul sau le-a râcâit sau le-a spălat cineva cu îndârjire, de a luat urmele de vopsea ce rezistaseră douămii de ani. Vezi bine că nu mai era demult vopseaua acolo, dar a rezistat atâta cât să apere de apă calcarul de dedesubt. Uşoarele diferenţe se pot observa cu doi ochi exersaţi ca ai dânsului.
    Stau, mă uit la V5, mă uit la pozele de pe ecran, mă mai uit odată la V5 şi apoi mă duc să mă culc. Îmi aduc aminte de zidurile monumentelor de la Delfi, toate împânzite de inscripţii cu litere cam de aceeaşi dimensiune, liste cu ofrande aduse zeilor de către polisuri şi greci oarecare, ba chiar şi din Tracia, din Italia. Să fi fost şi aici la Sarmis aşa ceva?
    Bine că nu e nici un arheu pe aproape. Dar am un AK-47. Dau eu de arhei. Auzi, să dea cu peria de sârmă pe blocuri. Sper că cele din depozit sunt “murdare”. Le-or fi “curăţat” aşa şi pe cele de la Napoca?
    Sper să nu citească nici un arheolog nota asta.
    Noapte bună şi vise plăcute, copii!
    Blocul de la Sarmis, cu urmele a două scoabe şi cu două inscripţii, dacă nu mai multe ... Foto Cornelius Ionescu



67. Guano de Cosoneşti

12 noiembrie 2012

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
67. Guano de Cosoneşti

    - Oh, oh, Vasilco, of, of. Iarăşi caţi găinile în cur? Ce crezi că o să găseşti acolo?
    - Ia, nişte găinaţ mai moale. Vezi dacă eşti curios? Ajung să vorbesc ca Nuţi a lu’ Vacea, aia de-şi făcu sălaş aici deasupra, peste progaden. Că şi ea e fată cu şicoală, are patru clase aproape terminate, da’ tot vorbeşte aiurea. Că de la cine să mai înveţe, de la camionarii ăia de pe autostrada care încă nu e gata? De la ăia învaţă ce învăţai şi io de la tine, adică tot ce ştiam.
    - Lasă găina aia în pace, nu vezi că nu-i place să-i bagi tu deştu?
    - Acu’ parcă e pe plăcute … N-auzişi ce spun ăştia la teveu? Cică s-a dat decret de la UE ca toate găinile să facă doar ouă pătrate.
    - Poate cubice, fă, nu pătrate. Dar poate or fi zis de ouă pătate, nu pătrate, de.
    - Aşa or zis, pătrate, ca să aibă găinile cum să-şi pună ştampila cu coteţul, data, cu cine le-or făcut şi dimensiunea.
    - Da de ce o zgârmi acolo? E treaba ei cum le face. Lasă fă găina în pace, ce ţie ţi-ar place să-ţi fac aşa?
    - Păi de, io ştiu? Că altfel, ce să mai vorbim. De când îl făcui pe Camionaş, parcă nu ţiu minte să …
    - Nu ţii minte, ai? Da de sfântu Ilie, când ţi se făcu frică de tunete şi trăznete şi venişi peste mine în fânar, ai?
    - Aia nu se pune. Şi nici nu-mi fu frică, venii şi eu aşa la tine, doar doar … Şi vezi că merse?
    - Ptiu, că eşti ca Vulpa şi tu, când îi mai face o serie de vulpişori lui Vulpi. Da lasă fa găina, nu vezi că-i curge găinaţul?
    - Să curgă. Îl punem în spatele casei lui Dom Engineriu şi în douămii de ani se face guano, să fim şi noi fericiţi, ca ăia din Ciclovina. O să bage şi la noi vagoane, o să facă şi o telegondolă cu bani europeni, să vezi ce bine o s-o ducem. Hai, prinde şi tu o găină şi la treabă Dom Camioane.
    - Dar ăia din UE chiar aşa ziseră? Să le facă cubice, ai? Poate doar dacă le calcă vreun tren, nu Coco ăsta fără pene. Uite fă, găina asta are două, le simt pe amândouă. Stai proasto, că vreau să văd doar dacă-s cubice. Nu-s, Vasilco, Sunt rotunde.
    - Prostule, aoleo, să vină tot Cosoneştiul, să vadă ce face bărbatu-miu. Îl caută pe Coco de ouă!
    - Ce spui acolo? Da ştii că ai dreptate? Cred că e Coco, totuşi …
    - Dom Camion, iubitule, găina asta e aliniată. Uite că acu dă drumu la un ou cubic. Aşa mamă, să-l trimitem lu doamna aia drăguţă foc, Vrednica parcă o cheamă, pretena lu aia şi mai drăguţă, procuroarea, Macabeica, să îl dea de model.
    - Aoleo Vasilco, tu nu te uiţi mai bine ce e ăla? E cubul lui Camionaş, îl caută de-o săptămână. Să i-l dai înapoi mai bine, dar spală-l în Apa Făeragului un pic, că purmă face şi fii-tu guano pe aici şi pute de ne trăzneşte. Credeam că l-a înghiţit el, de-aia stăteam liniştit, dar cu găinile astea hrăpăreţe, de … Să le mai bagi şi tu nişte porumb de ăla spart, că s-or fi săturat şi ele de atâta verzitură.
    - Uite că şi tu avuşi dreptate, nici că-mi vine să cred. E chiar cubu lui Camionaş. Da’ nu l-or primi şi aşa în UE, ce dacă e de lemn? Că sunt atâţia pe acolo cu capu’ de lemn.
    - L-or primi ei, dar nu li-l dăm noi. E cubul lui Camionaş. Mai bine caută-l tu aşa pe Suspendat, pe unde vrei, tu şi să vezi ce de găinaţ scoatem. Ne umplem de bani cu cât guano o să avem.
    - Da’ pe făcătorul ăsta de guano, cum îl aducem noi aici? Unde ai mai văzut tu marinar la Cosoneşti?
    - E simplu. Îi scriem noi o e-pistolă, o începem cu “Escelenţă” şi să vezi că vine mintenaş, mintenaş. Că aşa e învăţat el, aşa i se spunea pe copaia aia mare pe care fu comandant colo în port la Hamsterdam.
    - Da’ deştept eşti, Dom Camion, hai să facem diseară e-pistola aia, să vedem ce iese.
    - De, ce nu face omu pentru o bucată de guano …

48. Dom Engineriu, Sarmisegetuza şi grâul dacic

26 noiembrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
48. Dom Engineriu, Sarmisegetuza şi grâul dacic

    Aici în Cosoneşti doar ce faci ochii roată şi te apucă un dor de păscut. Peste tot terase, zeci şi sute de terase, acum este adevărat că multe acoperite de fagi, doar mergând aşa alandala prin pădure îţi dai seama de ce a fost odată şi cum trebuie să fi arătat locul. Terasele care mai au poiene pe ele sunt o frumuseţe. Mii de flori sălbatice, cu nişte culori aprinse, cu mirosuri pe care abia le poţi diferenţia, suave dar specializate, să atragă toate insectele de pe lumea asta, fie ele fluturi, fie gândaci şi bondari. Dar şi pe mine, ce nu mă pot abţine să nu mă tolănesc şi să visez la ce a fost, la ce nu se face şi la ce s-ar putea face. Linişte oare? Nu, nu e linişte. Vântul aleargă printre frunzele fagilor, insectele zumzăie cu treabă alergând printre flori, un şoricel taie cu neobrăzare nişte păiuş, să-i mănânce seminţele. De departe se mai aude şi un om ascuţindu-şi coasa. Nimeni nu te deranjează pe aici. Nici măcar schelălăitul lui Vulpi5, alergând după fluturi. Poate doar groparii, cum le zicea lumea, căutătorii de comori, ce mai dau ceva găuri pe care nici că se gândesc să le astupe după ce îşi luară ce le trebuia de pe acolo.
    Fragment ceramică pictată - pasăre - ©C.I.
    Ba mai lasă pe margine tot felul de cioburi, ceramică pentru soldaţi, dar şi din aceea împărătească, pictată cu tot felul de fiare, de păsăroaie de care nimeni nu a mai întâlnit prin locurile astea. Să existe ele prin alte locuri, sau poate să fi fost înainte de potopul din care doar Noe cel plimbăreţ, primul turist al lumii, el cu familia şi cu orătăniile din marea lui ogradă mai scăpară? Cine ştie … Ştiu doar că atunci când groparii dau de aşa ceva, le aruncă peste umăr şi scuipă în sus de trei ori, spunând piei, piei, piei. Zice Dom Camion că grâul acela de la cetate de la Sarmisegetuza, dar şi acela de la Costeşti, grâu ars în incendiile din vara fierbinte a anului 106, este un grâu nemaipomenit, rezistent la boli, la secetă dar şi la inundaţii. Cică se mai cultivă şi acum pe terasele din Apuseni, unde sărăcia este mare. Recolta este mai mică decât la grâul obişnuit, dar lumea are ce mânca. Întradevăr se pare că acelaş tip de grâu se mai cultivă şi în Apenini, unde însă este încurajat de Stat. M-am luat şi eu după Dom Camion, am fost la Grădiştea Muncelului, la Cetate, puţin în dreapta locului unde acum două mii de ani era izvorul şi faimoasa fântână de care nu mai pomeneşte nimeni. Păi cum să mai pomeească, toţi care veniră cum luară din ea tot ce li s-a părut mai de trebuinţă pentru ei. Romanii îşi luară plăcile lungi de andezit ce le folosiră ca boiandrugi la baia lor, acolo mai jos de Poarta de Sud. Tot la baie puseră şi vasul oval ce-l găsiră lângă soarele de andezit, dărâmat de pe postamentul lui după ultima bătălie. Că în rest, avură destul material, de la cele două sanctuare ce mai rămăseseră în cetate şi de la Palatul de Sud, cel cu 27 de încăperi, aflat pe terasa de mai jos de actualul drum ce ocoleste cetatea. Hambarului mare, cel din dreapta izvorului, îi dădură foc romanii, fu cuprins de flăcări, dacii nu mai apucară să-l stingă, cu toate că deaceea îl puseseră acolo, să aibă apa aproape. Când romanii ocupară şi cetatea, prima lor grijă fu la hambare, turnară apă, scoaseră ce nu arsese de mai jos de tăciunii stinşi, îl puseră la soare de-l uscară şi avură până-n primăvară să facă pâine. Că doar Traian avea acum alte griji, nu a legionarilor lăsaţi să păzească nişte ruine fumegânde. Umbla după comorile dacilor, le strângea, le ducea la castrul de la Ulpia Traiana, de unde mai apoi se duse cu ele acasă, la Roma. Când au plecat romanii, mai veniră iar marcomanii de dădură şi ei foc barăcilor ridicate de romani, templului şi acoperişului băilor. Pe urmă a fost destulă linişte pe aici, ciobanii care urcau pe culme ocoleau locul cu o teamă superstiţioasă. Aveau şi destulă dreptate, nu odată se împiedicau oile şi măgarii în oseminte de oameni, lăsate în voia fiarelor sălbatice. Grâul ce a mai rămas pe acolo fu repede acoperit de fruze, crăci şi copaci ce crescură în voia lor. Abia pe la 1750 trecu frica oamenilor şi începură să facă gropi să vadă şi ei dacă n-or găsi ceva să le facă folos. Găsiră, găsiră chiar prea mult. Aur, să se îngroape în el, dar prea mult, că deschise urechile stăpânirii de veniră toţi de la Bălgrad, înarmaţi ca pentru război, să ceară aurul pentru împărat. Îl luară că de, ştiau să-l caute şi sub casele sătenilor dar şi pe sub fustele sătencelor. După ei veniră cu mineri, să planteze panseluţe la cetate. Poarta de Răsărit făcută de romani, o săpară de nu mai rămase nimic nici din ea, nici din drumul ce ducea la fântână. Ce mai rămăsese din fântână au aruncat pe pajişte, unde aranjară şi ei din pietre loc de masă. Aşa că nu se mai alese nimic nici din fântână nici din zidurile ce susţineau hambarele. Apoi pe la 1935, dar mai ales prin 1950, veniră arheii de la Cluj, calamitatea cea mai mare ce dădu peste cetate. De-ar fi pus dinamită şi nu s-ar fi încurcat pietrele cele vechi mai rău. Aruncară de sus pietrele şi care nimerea la baza drumului, era bine, care nu, se duceau până în Valea Godeanului. Dacă nu dădeau cumva peste niscai turişti care n-aveau ce face şi urcau pe acolo, căci drumul pe acolo îl ştiau ţăranii şi pe acolo îi sfătuiau să urce şi pe venetici. Pe acolo am urcat şi noi prima dată, când am venit de la Grădiştea, ne-am suit în trenuleţ şi am coborît la staţia Cetate. Pe lângă un izvor, am urcat în serpentine, din terasă în terasă, atenţi să nu ne lovim de coloanele ce erau la mai tot pasul şi mai ales la pietrele ce veneau de sus. Pietre fasonate de către daci, refolosite de romani şi în sfârşit aruncate pe apa Godeanului de trupa de soldaţi bucureşteni condusă într-o veşnică veselie bahică de către marele academician, tovarăşul Constantin Daicoviciu şi de către ciracii săi. Totul se petrecea fără fotografii, fără caiet de săpături, doar cu sticla în mână. Cu mare fereală am reuşit să facem câteva fotografii, în care am reuşit să prindem pe cei care aruncau pământul de pe terasa a X-a, de lângă sanctuarele mici dreptunghiulare, cu un vagonet, în dreapta turnului pentagonal. Cui îi păsa că se îngroapă un zid de susţinere, ce nu va mai fi dezvelit poate nici peste o sută de ani. Nu se cernea nimic, totul se arunca, să se ajungă la nivelul de călcare dacic, care doar acesta conta pentru marele academician. În multe locuri s-a trecut cu mult sub acest nivel de călcare, fără măcar să-l observe careva. Ani de zile am trecut pe acolo şi am admirat furia arheolgică ce a cuprins locurile. Se săpau zidurile şi sub temelii, se dărâmau, se propteau, alunecau, ca într-un târziu să înceapă chiar să le betoneze. Îmi venea să nu mai trec niciodată pe aici.
    Atunci am cunoscut câteva fiinţe înţelepte de ale locului, în primul rând pe Vulpi, ce nu dădea nici doi bani pe săpăturile lor. Îmi spunea că au făcut şi ei, neamul vulpesc, săpăturile lor în ZONĂ şi ce au găsit nu o să găsească niciodată arheologii. Cred că nu se gândea însă şi la cositoarele de coşoni, detectoarele de metale cu care vor veni groparii. Aceştia iau câte o terasă la cosit, apoi scot frumuşel obiectele de aur şi argint. Pe cele de fier şi de bronz la început nici nu se oboseau să le mai scoată, le lăsau acolo, pradă arheologilor.
    Grâul dacic l-a cercetat şi neamul vulpesc, dar fiind atât de ars nu le-a folosit decât când aveau ceva dureri de burtă. Luau un bot de seminţe arse, lingeau puţină apă proaspătă şi erau ca noi. Iar acum, doar la cofetătia de pe Meleia, făcută de Sucă, olteanul întreprinzător, se vindeau nişte rondele de grâu ecologic, grâu luat din cetate, spălat, amestecat cu zahăr şi albuş de ou, presat în nişte cutii de conserve de care era plin muntele şi ţinut la cuptor 27 de minute, la 175 de grade. Ieşeau nişte rondele foarte interesante, a căror principală caracteristică era că îţi dădeau de lucru. Îţi făceau fălcile ca de american, dar nu aveau nici un gust. Am încercat şi eu câteva, dar nu am reuşit decât să fac să-mi sară o aşchie de bunătate de dinte de acrilat. Şi doar Vulpi mă avertizase. Noroc că aveam în dotare nişte pile pentru făcut chei, luate din Talcioc cu ani în urmă şi l-am ajustat atât cât să nu mă deranjeze prea rău. Aşa cu grâul. Deocamdată.
    Am luat mâna aceea de grâu de la Cetate şi am pus-o puţin la scanat. La 2400 dpi se vedea bine, aproape prea bine, vedeai că multe boabe aveau lipsuri, erau sparte sau crăpate doar.
    Se vede uşor că marea majoritate era grâu emmer – grâu Triticum dicoccum iar mai puţin grâu einkorn, – cum îi spun secialiştii, Triticum monococcum. Le asigura o recoltă ce se făcea repede, în trei luni, spicul nu avea mai mult de 70 de centimetri înălţime, aşa că rezista la furtuni. Doar prin larga vale a Istrului de jos se mai cultiva şi o varietate ceva mai înaltă şi mai bogată, dar departe de ce spuneau legendele grecilor, că ar fi fost cât omul călare. Ori oamenii erau călare pe câini, ori era vorba de pigmei albi, dar de unde aşa ceva prin părţile noastre? Mai curând sunt simple legende, puse pe blog chiar de către Dom Herodot, pentru a se arăta mai interesant. Dar poate că era vorba doar de o vulpe călare pe un câine şi atunci totul a fi de înţeles, nu ar mai mira pe nimeni ştirea, pe mine în nici un caz.

    Grâu dacic, ars de romani, zgârmat de arhei - ©C.I.

4 comentarii

  1. Pe valea Dunarii nu era grau, ci secara
    http://static.panoramio.com/photos/original/15050594.jpg
    Comentariu by Roderick — 12 decembrie 2011 @ 18:01
  2. Roderick: Da, este pentru prima dată când văd o graminee de cultură de o asemenea înălţime. Dacă spuneţi că este secară, secară este. Dar înseamnă că în citatul antic este o eroare interesantă. Mulţumesc pentru completare.
    Comentariu by Cornelius Ionescu — 13 decembrie 2011 @ 00:32
  3. Salutare CORNELIUS !
    Se simte că sunteţi Profesor !
    Şi eu sunt extrem de fascinat de reconstituirea istoriei . Afirm cu toată seriozitatea că Spiritul care-l călăuzea pe Marele DECEBAL este un Spirit care a parcurs întreaga Istorie a Omenirii . Orice fiinţă umană călătoare pe acest Pământ care împinge specia umană spre progres este călăuzită de un spirit protector .
    Să fiţi foarte optimist în continuare şi să protejaţi pe mai departe evoluţia spirituală a celor ce vă sunt dragi !
    Cu amiciţie filatelică ,
    Andrei , Vatra Dornei
    Comentariu by Andrei - Vatra Dornei — 23 decembrie 2011 @ 04:57
  4. ESTE grâu .
    La CAP-ul unde lucram peste vară , făcând mărunte norme pentru Bunicii mei , mi-am scufundat tălpile de zeci de ori în măreţia grâului.
    Oricum , poza lui Roderik este fascinantă !
    Cu amiciţie filatelică ,
    Andrei , Vatra Dornei
    Comentariu by Andrei - Vatra Dornei — 23 decembrie 2011 @ 05:02

55. Orăştie – Mocăniţa

27 februarie 2012

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
55. Orăştie – Mocăniţa

    Mă plimbam cu V5, vulpişorul al cincilea al lui Vulpi şi al Vulpăi, pe drumul ce mergea de la Cosoneşti în sus, spre Valea Rea. Eu făceam un pas, V5 făcea cinci. Lipăia pe lângă mine şi strănuta, nu că ar fi avut guturai, ci doar ca să-mi atragă atenţia că există. De când mă-sa şi ta-su l-au dat afară din vizuină, voiau şi ei puţină intimitate, ce vreţi, V5 s-a mutat cu mine. Mergea la şcoala din Orăştioara de Sus, avea note bune, îi luasem şi un i-pad, era călare pe internet toată ziua, în fine, pot să spun că era un copil normal. Dar pisălog. Acum se uita ba spre apă, ba spre susul drumului, ba se apropia de panoul acela stupid care nu folosea nimănui cu o schemă ce s-ar fi dorit să fie a Parcului Grădiştea Muncelului – Cicoclovina, ridica un picior din spate spre ea, dar nu arăta nimic ci pur şi simplu făcea şi el ce fac toţi oamenii, câinii şi vulpoii când văd un stâlp. Trebuia totuşi să-i spun ceva.
    - Şi acum stai cuminte V5, nu mă întrerupe, că mă doare capul de la schelălăielile tale. Îmi spui de câteva săptămâni să-ţi explic ce era cu calea asta ferată forestieră din care se mai văd doar urme pe ici şi pe colo. O să-ţi spun şi eu ce îmi mai aduc aminte de la cele două drumuri făcute cu trenuleţul acela care fluiera tot timpul, să alunge urşii şi vulpiţele neascultătoare ce mergeau pe traversele de stejar date cu catran ce sprijineau şinele. Îmi puneam degeaba vată în urechi, timpanul îmi intra pur şi simplu în rezonanţă.
    Era mereu înghesuială pe trenuleţ, mergeau zeci de ţigani în sus, la cules zmeură, mure şi afine, pe care le vindeau pe loc la centrele de colectare de la Valea Rea şi Anineş. Nu plăteau nimic, după cum nici noi nu plăteam. Nu existau bilete, dar nici vagoane de călători. Doar nişte platforme cu nişte pari pe margine, să nu cadă buştenii la coborâre. În staţiile mai mari ţiganii coborau şi ajutau la încărcarea tenderului, de fapt o ladă de tablă, cu cărbuni. Iar dacă se terminau cărbunii, se oprea trenul prin pădure şi ţiganii luau doi, trei steri de lemne să-i bage mecanicul în soba locomotivei. Mergeau parcă mai bine decât cărbunii. Iar cîteodată oamenii mai erau puşi pe fugă, de nu mai ştiai ce să crezi. Nu, nu era pădurarul, acesta îşi mânca pita şi slana liniştit pe un vagon. Era un urs mare şi supărat, care avea obiceiul să-i alerge mergând pe două labe, pe cele din spate voi să spui, aruncând cu cioate sau pietre. Tare se distra ursul, dar ţiganii deloc, tot drumul apoi numai despre urs vorbind. Şi pe măsură ce trenul urca, ursul din poveste se făcea mai mare, mai sprinten şi mai isteţ. Iar copiii, băieţi şi fete, ţipau şi dârdâiau.
    Noi stăteam călare pe rucsaci, ţinându-ne de parii verticali de pe margine şi ferindu-ne cu mâinile de ramurile aninilor de pe margini.
    Nu se cunoaşte exact data construirii liniei ferate înguste. Se pare că a început să funcţioneze în 1949 şi a folosit la transportul buştenilor tăiaţi de pe dealurile şi munţii ce înconjoară Valea Grădiştei. Iniţial calea ferată funcţiona de la Orăştie la Grădiştea Muncelului, de fapt ceva mai departe, până la staţia Cetate. Ulterior s-au mai făcut derivaţii pe Valea Rea, pe Valea Anineşului şi pe Valea Albă, derivaţii ce nu au funcţionat prea mult timp, datorită epuizării fondului forestier. Întreaga linie avea o lungime de 62 de kilometri. Staţiile aveau platforme pentru încărcarea buştenilor, depozite acoperite de cărbune şi amenajări pentru apa necesară locomotivei. Se pare că erau două locomotive ce asigurau o muncă continuă în caz de avarie a vreuneia. Problema era cu viiturile de pe Apa Grădiştei, ce luau bucăţi din terasament, cu toată întreţinerea permanentă a acestuia. De fapt asta se întâmplă şi acum, decând, de la sfârşitul anilor 1970, linia ferată dintre Costeşti şi Cetatea fost abandonată, dispărând apoi bucăţică cu bucăţică, fiind înlocuită cu un drum forestier pe care circulă camioane cu sau fără remorcă. Între Orăştie şi Costeşti încă mai exista linia, inclusiv nişte vagoane abandonate, până parcă prin 1988. Când se preconiza nebunia cu vizita lui Ceauşescu la Sarmisegetuza, era cât pe aici să fie refăcută şi calea ferată îngustă. S-au mulţumit cu plantarea cifrelor 2050 din brazi, pe dealul Cetăţii Costeşti, cu betoanele ce au înlocuit discurile originale de calcar de la Sarmisegetuza, betoane ce au stat acolo până anul trecut şi cu îngroparea pe vecie a sanctuarului mare de calcar, cu tot cu scara antică, cu zidul de sprijin demontat şi el şi înlocuit cu panouri de beton armat, ca la un gard de CAP.
    Se zvoneşte că s-ar face planuri ca acestă cale ferată îngustă să fie refăcută pentru uzul turiştilor. Terasamentul există aproape integral, chiar şi pilonii podeţelor. Mai trebuie însă multe altele, necesită bani şi mai ales cadrul legal. Întreprinzători s-ar găsi, dovadă satul turistic Cosoneşti.
    Pe multe hărţi, chiar şi pe Google, mai puteţi admira parte din traseu, acum după mai bine de patruzeci de ani de la desfiinţare!
    Staţiile erau parcă la Căstău, la Beriu, la Orăştioara de Jos unde se făcea şi alimentarea cu apă, la Costeşti km. 22, unde exista platformă de încărcare a lemnelor aduse pe Valea Făeragului. Aici era şi un punct de descărcare a cenuşii, unde este acum Islazul, adică la Cosoneşti Arena, peste drum de cetatea de BCA. La intersecţia cu Valea Chişătoarei calea ferată trecea chiar peste un turn dacic, demolat cu această ocazie. Nu este singurul. La km. 26 era intersecţia cu Valea Rea. Canton, fostă ramificaţie, rampă pentru buşteni. Pe aici, la cam doi km în sus pe Valea cea Rea, de fapt o vale excepţional de frumoasă, un alt canton, erau dormitoare, magazin alimentar pentru forestieri, dar nu numai. Nu erai refuzat niciodată, la nici un magazin forestier din munţi, chiar dacă nu aveau voie să vândă la turişti. Nu aveau voie să vândă turiştilor deoarece preţurile nu cuprindeau şi cheltuielile de transport şi magazinele erau de fapt ale IFET-urilor. Pe aici am mers la Peştera Bodii, zisă şi Peştera din Vale Rea, dar asta la aproape 4 km mai sus, probabil unde s-a făcut acum un schit.
    Trenuleţul mai făcea o oprire facultativă la Lunca Mare – Tihu, km. 28,5, apoi staţie mare la Anineş, km. 30, unde era un canton şi un magazin CFF, foarte bine aprovizionat şi o brutărie, unde trenul aştepta până era scoasă pâinea din cuptor. Puţin mai jos era intersecţia cu Valea Anineşului, pe care mai sus puţin venea drumul de la Sub Cununi, apoi cantonul Valea Mică, cu punct de colectare a fructelor de pădure, dormitoare insectivore pentru forestieri şi culegători, un tobogan cu carton asfaltat pentru curăţarea afinelor de frunze, apoi capătul drumului lateral, unde un fel de bloc cu un etaj servea de dormitor muncitorilor forestieri şi câtorva familii de ale lor. De aici există un drumeag de tractor, pe partea stângă cum urci, mai curând un făgaş, ce te scoate aproape de vârful piramidal al aşa zisei cetăţi Vârful lui Hulpe. Şi mai sus, un drum bun, până pe culme, lasă tot pe stânga marea aşezare a Cetei, poate cea mai mare aşezare dacică din ţară, cunoscută doar de căutătorii de comori, arheologii făcând abstracţie de existenţa ei.
    De la Anineş mai era o staţie la Valea Albă, unde se sfârşea drumul de camioane, tractoare şi căruţe, mai sus pe Valea Godeanului mergând pe atunci doar trenuleţul, până la staţia Cetate, un pic mai sus de poteca ce urcă până la terasa sanctuarelor de la Sarmisegetuza Regia.
    - Ai reţinut, V5? Să nu mă întrebi iar.
    - Am şi pus toată povestioara ta pe tabletă, mâine o să fie pe blogul nostru.
    - Al nostru, blogul nostru zici, ai?
    - Păi nu e aşa? Uită-te şi mata pe blog şi te lămureşti imediat. Cu un singur lucru nu m-am lămurit eu. Ce caută oamenii aici pe Valea noastră?
    - Asta e cu totul altă povestioară, V5. O lăsăm pe altădată.
    - Bine, Tati! Hai să ne urcăm, că a venit trenuţul!
    - Ce spui?

49. Frumoasa Ţară a Vampirilor

4 decembrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
49. Frumoasa Ţară a Vampirilor

    A crescut numărul de turişti străini care ne vizitează ţara. Chiar vor să vadă frumuseţile Patriei noastre. Nu datorită scurgerilor de pe frunza ministresei, nici chiar datorită afacerilor plăcute ale prinţului Ciarli, cel cu Cămila. Vin, că aşa se duce zvonul, din om în om şi din turist în turist, că ar fi crescut producţia de vampiri. La început erau mai rari, mai stăteau şi ei printre filele prăfuite ale cărţii lui Bram Stoker, aceea cu Dracula, ce l-a avut ca model pe ingenuul nostru domnitor Vlad Ţepeş, cel ce credea că poate să conducă o ţară fără hoţi, fără corupţi. Ingenuu până când gravorii saşi din secolul XV au pus în circulaţie, cu vădită satisfacţie, câteva gravuri foarte instructive despre modul de a se desfăta al domnitorului. Este prezentat la masă, iar alături un vel casap ce-şi face sârguincos treaba cu barda în mână, tranşând nişte trupuri omeneşti, posibil de etnie otomană. Şi nu dintr-o cauză discriminatorie faţă de aceşti bravi ostaşi, din care se pare că mulţi fuseseră chiar trimişi de domnitorii noştri spre a sluji în oastea otomană ca ieniceri. Cauza era se pare cu totul alta. Fusese o vară secetoasă, cum sunt destul de dese în ultimile zece mii de ani, decând se tot încălzeşte clima, mai precis de la decesul ultimei glaciaţiuni. Pomii rămăseseră fără de foi, oamenii îi ciolpăniseră pentru frunzare, să aibă ce da iarna de mâncare la vaci, la boi şi la oi. Stăteau acum ca nişte pari în soare, iar Domnitorul nostru Vlad se topea şi dânsul de arşiţa verii. Şi ce-i trece domniei sale prin mintea cea isteaţă?
    - Să vină pârcălabul Cetăţii mele, să-i adune pe toţi otomanii de prin ţară, să-i pună ici în parii ăştia, că aşa om avea şi noi puţintică umbră. Şi să vadă cum îi pune, să nu-i omoare cumva, că trebuie să dea şi din mâini, să facă ceva vânturi pe aici, că ne punem la masă şi să nu ne mănânce muştele din taler.
    Aşa şi făcu pârcălabul şi umbră multă ba chiar şi o boare veni dinspre otomanii ridicaţi. Nu-i venise neapărat lui Vlad ideea aceasta cu umbrarele. Toţi vitejii voievozi, cneji, regi şi împăraţi de pre tot Pământul, când aveau o nevoie, mai ridicau un umbrar pe lângă cinstitele lor feţe. Iar la noi în ZONĂ era cunoscută priveliştea frumoasă consemnată şi pe columna din Roma, cu capetele pletoase şi bărboase ale popilor, puse pe ziduri, spre amintirea răsplăţii unor proorociri mincinoase. Şi romanii la fel făceau, zicând că fără de cap mai greu s-or mişca duşmanii imperiului. Iar în Evul Mediu, pe Dealul Castăului te întâmpinau spânzurătorile Oraşului, printre care nu de puţine ori se iţeau şi mişcătoarele siluete ale celor traşi în ţeapă. Le puseseă aşa, mai departe de oraş, să nu vină prea multă putoare în Cetatea Orăştiei, unde era plin de feţe subţiri de negustori, ce umblau cu tot cu familiile lor, să mai vadă şi ele lumea şi să nu stea singure prin căşi, că cine ştie ce idei năstruşnice le-ar fi trecut prin cap. Iar când trupurile celor ridicaţi începeau să se facă bucăţi, le strângeau cu grijă în care şi le duceau la o groapă adâncă, hăt de trei coţi, cam un metru franţuzesc de acum, să nu se scoale noaptea şi să umble brambura prin târg, să sperie cinstitele feţe ce mai întârziau pe unde aveau treburi ori năravuri. Dar până la urmă veniră oltenii cei de pe Oltul de Jos, deştepţi foc şi care, cum auzeau că un mort nu stă locului, îl înţepau cu un par, de-l ţintuiau acolo. Bună treabă, eficace şi instructivă. Atât de instructivă încât şi în ziua de azi televiziunile noastre şi după ele şi cele străine, au relatat cu mare lux de amănunte cum tot în Oltenia, bineînţeles, nişte săteni, după ce băgară în pământ o rudă şi după ce mâncară şi băură, li se făcu rău. Cine să fie de vină? Mortu, bineînţeles, că nu-i lăsa să mai doarmă, le strica stomacele cele pline şi rotunde şi mai venea şi noaptea pe la ei şi pe la bărbaţi şi pe la femei, că de, nu prea mai vedea bine ce face. Ţăranii repede scoaseră mortu din groapă, îi spintecară coşarca pieptului cu un topor, îi scoaseră inima de-acolo, o prăjiră şi-o mâncară toată. Minune! După ce se delectară cu inima rubedeniei nu îi mai duru nimic. Reţeta se prepară în multe din satele din luncă, aşa spre Deveselu, evident că pe lângă Caracăl acolo. O lume întreagă se minună de firea aprigă a oltenilor. Să vedem dacă şi americanilor ce or veni pe acolo le-o place. Dar ei sunt cu Scutul, aşa că nu cred să le pese prea mult. Şi ca să nu uite lumea, până şi sus la cetate la Poenari, cetate se pare ridicată de Negru Vodă şi ferchezuită de însuşi Vlad, zis spre satisfacţia turiştilor Ţepeş Vodă, şi primăria şi muzeul din Curtea de Argeş, puseră mână de la mână şi ridicară şi ei câteva momâi în nişte ţepe de mai mare dragul. Că o fi în ele careva, după tradiţia lui Manole, cel Mare Meşter Mare, nu ştiu, dar ştiu că din ele curge ceva roşu, de juri că-i chiar sînge. Vulpi şi cu Vulpa, când îşi duseră şi ei plozii, pe noii vulpişori să vadă căşile strămoşilor, să ţină minte puştii, când deteră de olteneştile momâi, scuturară din boticuri, strănutară de putoare şi tuşiră până jos pre cele o mie şi nu ştiu exact câte trepte. Dar nu înainte de a marca toţi fiece ţeapă cu mirosul ce înseamnă „atenţie pericol”, aşa ca vântul ce bate veşnic pe aici să ducă semnalul la tot neamul vulpesc şi la toate neamurile ce pricep aşa ceva. Doar oamenii, fiinţe cu mirosul atrofiat de atâtea mizerii pe care singuri şi le fac, duc din gură în gură şi din televizor în televizor, chemarea către acest loc. Şi se mai miră pe urmă cum de se petrec atâtea şi atâtea fapte de necrezut. Şi la Bran, la castel, şi la Sighişoara în cetate şi la Poiana Braşov, cea nu departe de Cumidava, la Piatra Fântânele din Munţii Bârgăului, la Turda, peste tot Dracula e la mare cinste şi atrage ca fructul oprit pe străinii dornici de senzaţii mai acătării. La hotelul „Acasă la Dracula” din Poiana Braşov există chiar şi un separeu “Sala torturii”, pentru cină romantică în doi… Ăsta da romantism. Poate or dispărea şi obiceiurile astea, cum să sperăm că or dispare şi exorcizările, amintiri din zorile neolitice ale omenirii, practicate cu osârdie încă de vajnicii popi ai bisericii ortodoxe. Vor dispare, aşa cum au dispărut şi poveştile cu licantropi, ce se perpetuară până la începutul secolului XX, când au început să fie considerate o boală ca multe altele legate de lipsa de educaţie.
    Mai bine să rămânem la poveştile cu vampiri, să vină lumea să se adape cu busuioaca roşie, zicând că este sânge, să se bucure de colţii scoşi în afară a câte unei sperietori ce-ţi pune sângele în mişcare.
    Dom Camion a şi început să planteze pe Dealul Cetăţii viţă de vie, aşa ca să-l zgândăre puţin pe Marele Burebista, care oricum este aşteptat în ZONĂ în 2015, când se împlinesc 2080 de ani de când a hotărît fondarea Sarmisegetuzei.
    Tot dealul Muncelului va fi atunci plin de ţepe, că amatori pentru pus în ele s-or găsi. Au şi făcut rezervări şi Igaş şi Boc şi Funeriu şi Ritli şi coţofana aia vopsită şi ceilalţi iluştri anonimi, pe care doar ţepele îi vor mai ţine minte. Dar ţeapa aia înaltă, de acolo din cetate, de pe terasa I, pentru cine o fi oare?

47. Din Jurnalul Vasilcăi – Amintiri din Greţia

20 noiembrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
47. Din Jurnalul Vasilcăi – Amintiri din Greţia

    Dixit Vasilca:
    Pazvante Chiorul, rumâno-balcanic frumos ca din Vidin scos
    Te-apucă greaţa cu greţili hăştia. Eu mă dusei la ei să le arăt unde e comoara lui hăl Bătrân, ce fu bunicu lu bunicămea, să iasă din crize şi ei nici măcar nu ne opriră un loc la otel. Nu-i vorbă că otelele lor sunt de pe vremea lui Pazvanti Chiorul. Care Pazvante? Păi ăla, Osman, neam de rumân de-al nostru din Timoc, trecut la musulmani aşa cum trecură şi toţi albanezii şi bosniacii, să scape dă dări. Că în cer e numa unu, că e mic şi ceru ăla şi nu e loc dă mai mulţi. Pazvanti, cel ce ca un balcanic sută-n sută îşi făcu regatul lui, banca lui, moneda lui, fumeile lui, otelele lui.
    Aşa că, ajungând noi la Atina, pă Acropole, puserăm cortul şi făcurăm un foc. Dom Camion scoase din dăsagă o buca de slană, rupse nişte ramuri de măslin, bine că a găsit unu, înfipse bucăţile de slană în ele şi prăjirăm acolo cevaşilea, de le lăsară gura apă la toţi grecoteii din oraş. Fumul se vedea şi dă pi dialul Lykavitosului, ba chiar şi tomnai din Pireu, de crezură c-au venit perşii dinspre apus şi urcară cu corăbiile peste munte. Camionaş se apucă de o cariotidă şi o trase de ţâţe până ţâşni ceva din ea, nu, nu era lapte, că era galben. Dădu să sugă de acolo, da-l apucă plânsu, zicea că e acru, amar şi sărat. Şi mai şi puţea. Proşti sunt greţili, nu ştie să facă nici un lapte ca lumea, da mi-te o telemea acolo.D-aia e plin peste tot de feta, cică e din soia stoarsă bine. Ei toate alea le storc. Măslinele, peştele, lămâile, portocalele, ba până şi pe berbanţi. Că sunt oţi subţiri şi cu nasu aşişderea. N-o să vezi unu aşa ca Dom Camion, că-i intră burta în casă şi după cinci minute vine şi el. Şi-l apucă pe el, pă Dom Camion cevaşilea, de se dete după o coloană şi să apucă di triabă, aşa ca la Sarmisegetuza, cum fac toţi p-acolo, fie ţâgani d-ai noştri sau miniştri or ministrese, că de, dă unde atâtea private, că la noi cetăţile e dă stat. D-aia să fură, ca pe vremea lu Împuşcatu şi când îi prinde, le dă drumul, că n-au de ce să-i apuce.
    Da aici veniră imediat patrula şi-i puseră întâi să cureţe, apoi să şteargă şi ce scriseseră ei pă coloană cât se plictiseau aşteptând să meargă treaba. Nu că ar fi scris cine ştie ce prostie contra guvernului, da Dom Camion scrise doar Kamion & Vasilka = LOVELE iar Camionaş făcu semnu ăla pe care cei din Pompei şi-l puneau pă căşi să aibe ei noroc acolo jos, să nu ia cevaşilea de la doamnele ce se munceau p-acolo.
    Nu numa că curăţară, dar plătiră ei, adică io, 100 dă euroi amendă. Nu ştiu dă ce că la noi poţi să faci ce vrei pă la cetăţile alea din Grădişte, din Blidaru, Cosoneşti, Petra lu Roza, Tiriplişca, Băniţa, pe la aia de la fumeile alea dă se ţin dă cur să nu să peardă, la Căpâlna vreau să spui şi toţi lasă curăţenie, că luară tot cu ei şi coşoni şi zgarde dă aur, tăt, tăt, până şi scutecurile dacilor. Şi aşa o lehamite mi se făcu, că vărsai tot ce mâncai dă să duse până la stadionul ăla de-l făcură la poalele Acropolei.
    Aicea fu o poză dă la izvor, da mi-o cesură Dom Engineriu, nu ştiu dă ce, că era dăstul dă goală
    Ie atâta de frumos pă la noi, cu bălăriile alea mari ce sânt taman bune să te ştergi, cu izvorul ăla de la Grădişte unde poţi să-ţi ştergi nasu, să te speli pe ici pă colo, că nu-i pasă nimănui dă nebunii care să caţără pă postamentul ăla rotund dă beton şi-i apucă tremuriciul. Ie bine la noi. Ce căutai io, Vasilca să-i ajut pe grecotei? Că mai veniră ei pe la noi când fugiră de la ei toţi comuniştii şi stătură în România până făcură copii gata mari, ce se săturară până-n gât de comunism şi se întoarseră la ei. Cum făcură şi cilienii şi portoghezii şi tăţi care chiar credeau că comunismul e altceva decât ce a fost. Aşa cum vă spusei, le spusei şi lor, da tot dăgeaba. Săpară un le spusei io, da dădură doar de apă. Lăzile lu bătrânu, ale lu Paşa din Ianina, nu le găsiră, că nu vrură să-mi dea şi mie inafară de cât ne înţelesesem şi o diurnă acolo, să mai stăm câteva zile, să le arăt io cu degetu locul aila. Le-am luat banii şi m-am întors la Cosoneştiul nost drag şi scump, că mi-era dor tare dă Dom Engineriu, dă Madam Fifi ce tăt plicată ie, dă Alu cu-ale lui două pipiţi, da mai ales dă Vulpi5, minunea minunilor dân sat di la noi. Iar când îi siară şi să-ntunică mi se faci aşa un dor dă tăţi dacii care coboară la noi la crâşmă şi mă mai ciupă şi ei aşa un pic, dă mă cred şi io mai tânără. Da tăt la Dom Camion e baza, de, că mâna bărbatului … da nu numa mâna …

46. Bulevardul Făeragului

15 noiembrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
46. Bulevardul Făeragului

    Decâteori am fost prin ZONĂ am fost curios cum o fi arătat Valea Făeragului acum măcar o sută de ani, să dau o raită pe atunci şi chiar să fac şi eu câteva poze. Chiar alb-negru să fie ele, dar să mă lămuresc dacă chiar a fost un făerag pe acolo, acel jghiab lung făcut din buşteni ceva mai subţiri, spintecaţi în jumătate şi fixaţi pe nişte X-uri formate din alţi doi buşteni subţiri, totul prins cu scoabe, cuie de fier sau chiar de lemn.
    Pe acest jghiab se dădea drumul la apă dintr-un zăgaz din cele cu poartă verticală şi se trimiteau buştenii la vale, ce mergeau cu o viteză uluitoare. Din când în când câte un buştean mai nărăvaş se punea de-a-n boulea pe jghiab, dar aveau grijă de el ţapinarii, de obicei moroşenii, adică de prin Maramureş. De fapt ştiinţa aceasta a barajelor, a făeragelor, a rampelor şi a plutăritului a fost adusă de ţipţeri, nemţi tocmai din Zips, fostul Scepusium, regiune ce se află acum în Slovacia de sud-est, fiind ei trimişi în Maramureş de către Împărăteasa Maria Tereza pe la 1774-1790, pentru buna mulgere a bogăţiilor pământului.
    Vulpi mă îndemnă să mergem împreună, el ştia un drum mai scurt pe unde să ajungem la Valea Făeragului din 1900. Ştia el ce ştia, nu degeaba era un vulpoi de prima clasă. Cotirăm la dreapta pe Drumul Văii Făeragului, drum care ar trebui să ajungă, dacă ne luăm după harta de peste doi ani, tocmai la Luncani şi apoi la Prihodişte, la şcoala aceea ce încalecă dealul şi s-ar înfunda tocmai la Târsa. Dar cum drumurile din ZONĂ îşi au şi ele povestea lor, de neînţeles pentru cei ce n-au trăit pe aici, e bine să nu ne încredem în nici o hartă omenească.
    Vulpi o luă direct prin apă, eu după el, ca să ni se piardă urmele şi timpul, după cum spuse vulpoiul. Deodată ţipă aşa piţigăiat şi hămăit, cum era el obişnuit „Atenţie la cap!”, de parcă am fi fost în America Ogarului Cenuşiu. Mă rog, acolo era vorba de treaptă şi nu de cap, dar domnul Romulus Rusan cred că o să-mi ierte inadvertenţa intenţionată. Mă aplec instinctiv şi bine am făcut. Un fel de pod de lemn era deasupra noastră, se zguduia tot, începuseră să curgă şi şiroaie de apă de mă udaseră bine, iar un huruit puternic venea de la deal. Asta era, bineînţeles, făeragul în plină funcţiune, iar huruitul era de la buştenii ce veneau unul după altul, împroşcând apă pe drum, pe maluri şi bineînţeles că şi pe noi. Vulpi chicotea satisfăcut. Da, reuşise să mă aducă să văd Făeragul, cel ce dăduse şi numele Văii, şi al mamelonului pe care se aflau cele trei turnuri dacice închise cu palisadă.
    - Acum putem să ieşim din apă, schelălăi Vulpi
    Am ieşit. Construcţia Făeragului se vedea foarte bine. Şerpuia pe lângă apă, ridicat cam la un metru, doar la apropierea de Apa Grădiştei ajungea la trei – patru metri, lăsând loc să se ridice grămada de lemne sosite de sus. Lăţimea jghiabului pe care alunecau buştenii era cam de 50 de centimetri. Interiorul era foarte bine finisat, sau cu intenţie sau datorită lustruirii cu buştenii ce alunecau. În sus, la vreo treizeci de metri, un om cu o şapcă kaki pe cap, urmărea din ochi buştenii sprijinindu-se într-o ţapină cu coada lungă.
    - Domnul Johan Schmidt? Mă trezii întrebându-l. De unde ştiam eu cum îl chema?
    - Eu sunt, Herr Doktor Engineriu. V-am recunoscut de când aţi apărut cu Doktor Fox. Dânsul este mai în fiecare zi pe aici, stă un sfert de oră, mai miroase cum stau treburile şi pleacă într-ale dumnealui. De mult voiam să vă cunosc personal. Toată Valea vorbeşte de bine de dumneavoastră. Şi dacii ceia care stau cu ţapinele de le zic falx pe lângă făerag, că toţi vrem să meargă treaba pe aici.
    Văd că avea în mână o hartă lipită pe o bucată de pânză. Avea un aspect vintage care mă atrăgea. Probabil că îmi sclipiseră tare ochii, căci Herr Doctor Johan Schmidt, că de, pe la nemţi toţi care sunt buni într-o meserie sunt „doctori”, de unde şi atelierele pe care scria „Doctor Rotar”, îmi întinse harta cu bunăvoinţă.
    - Vreţi s-o vedeţi, nu-i aşa?
    Aşa era. Era chiar o pagină din Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773, pe nemţeasca lor Josephinische Landaufnahme. Hărţi de război ale Imperiului. Erau cam vechi, iar topografii lor nu bătuseră chiar toate dealurile, ci mai întrebaseră oamenii de prin partea locului despre numele văilor şi al dealurilor. Sigur că pe atunci nu era nici un făerag pe aci, îl făcuseră nemţii de curând, sub conducerea doctorului nostru, Herr Doctor Johan Schmidt. Mă uit pe hartă să văd ce scrie. Scria, dar scria „Teulacului Bach”. Ce-or fi vrut să spună şi ce au scris?
    Cel mai apropiat nume cu o rezonanţă asemănătoare era Teleac-ul, cam la 4 km de Alba-Iulia, unde tocmai s-a descoperit o aşezare de acum 3.000 de ani a unui posibil rege prototrac. Sau poate să se asemene cu Valea Teleacului, de prin Fâneţele Clujului, altă zona plina de vipere, flori şi tumuli funerari necercetaţi încă. Doar nu s-a terminat Timpul, Marele Timp. Cred totuşi că explicaţia cea mai simplă constă în modul de lucru al oricărui slujbaş. Întrebară şi ei pe un român de-ai noştri cum se numeşte valea iar acesta îi spuse că Valea la Tău, a Lacului iar slujbaşul a notat conştiincios „Teulacului Bach”. Asta ar însemna că exista de mult un baraj pe această vale, fie el antropic sau natural, fiind cunoscute multele alunecări de teren din zonă. Unde putea fi Lacul? Într-un singur loc, acolo unde se unesc cele două pâraie ce formează Valea Lacului, acum Valea Făeragului. Acolo unde vedeam şi eu că făcuseră zipţerii lui Herr Doctor Johan barajul şi de unde începea Făeragul.
    Mi-am adus brusc aminte că voiam să fac şi nişte poze, căci n-o să mă creadă Fifi ce-am văzut pe aici pe lângă Villa Cosonaria. M-am proptit într-un fag de pe margine şi am făcut o poză clară a barajului şi a începutului Făeragului. Apoi, coborînd, aproape de Apa Grădiştei, am mai făcut una în care se vede faeragul şerpuind pe lângă apă.
    Mai voiam să-l pun pe Vulpi – pardon, pe onorabilul Doctor Fox – să-mi facă o fotografie călare pe un buştean şi alunecând pe făerag, aşa cum mă distrasem când eram mic lângă Râşnov, pe valea Peşterii Fundata. Dar Vulpi mă trase de hanorac.
    - A trecut timpul, Dom Engineriu, aplecaţi capul şi repede prin apă, altfel lipsim toată noaptea de acasă şi cine ştie ce mi-o zice Vulpa!
    La villa Cosonaria era linişte, nimeni nu ne simţise lipsa. Vulpi5 era călare pe messenger, vorbea cu Pişonica ce tocmai îi debita despre fericitul eveniment şi anume că nu a fost gravidă niciodată şi că doctorul acela nu e mai breaz decât ceilalţi iar Tata Victoir o să-l dea în judecată pentru inducere în eroare şi luare de ciubuc necuvenit. Vulpa moţăia şi alăpta ultimii vulpişori iar Vasilca arunca cu nişte ştiuleţi după Camionaş, ce se exprimase ireverenţios şi se scuipase cu o baligă ce stătea în mijlocul drumului.
    Iar eu m-am trezit că ţin în mână pagina din Harta Iosefină. M-am apucat s-o scanez, s-o pun pe blog iar Vulpi mi-a promis că o duce mâine înapoi lui Herr Doctor Johan Schmidt, pe Bulevardul Faeragului, Bulevardul Timpului, căci cine ştie ce s-ar întâmpla fără de ea.

Un comentariu

  1. banuiesc ca va trebuie invitatie speciala ca sa puneti Bulevardul pe Rocada: dom profesor, cand va trece supararea ca v-a batut la cititori un poet, sunteti bun sa postati si la noi aceasta frumoasa incursiune in Marele Timp si in nesfarsitul Spatiu?
    Comentariu by cornel airinei — 16 noiembrie 2011 @ 14:16

45. Vulpi5 şi pseudopondurile

12 noiembrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
45. Vulpi5 şi pseudopondurile

    Vulpi5, tocmai întors de la şcoală, cu ghiozdanul într-o parte şi cu i-padul în cealaltă, dădea din urechile lui lungi în semn de nerăbdare.
    - Tati, când vine Tante Fifi din străinătate, trebuie să-i zic tanti Doctora? Dar oare a uitat toată istoria pe care a învăţat-o până acum? Ce se întâmplă cu istoria dacă o uită Tante Fifi? Mai există sau nu? Sau o să-mi facă injecţii cu istorie? Nu cumva n-o să vrea să mă mai vadă deloc, că eu nu prea semăn cu dânsa? Eu am coada la spate iar dânsa pe cap. Pe cine o să mai întreb eu când găsesc ceva dar nu ştiu ce este?
    - Stai liniştit V5, pe tine nu te poate uita nimeni şi cu atât mai puţin Fifi, Tante Fifi cum îi spui tu. Ea s-a dus să-şi dea doctoratul în istorie, nu în doctorie, vreau să spun în medicină. Precis că ai găsit iar ceva interesant. Ceva timbre la schimb cu colegii de la şcoală?
    - Nuuu, le-am luat demult pe toate care îmi lipseau. Dar mi-ai spus că bunicul dumitale, cum ar veni străbunicul meu, era colecţionar şi că ai mata o pungă cu-de-toate de la dânsul. Am dat de ea în pod, credeam că sunt şi ceva timbre pe acolo, dar uite ce am găsit. Cred că sunt două piuliţe din acelea de la calea ferată, dar greşit făcute. Nu au gaură pentru şurub.
    Întradevăr, aşa păreau. Două obiecţele, niscai rebuturi aruncate pe coclauri de neîndemânaticul strungar ce încercase să facă ceva acolo, dar aburii alcoolului îl cam împiedicaseră şi găsite de bunicul. Totuşi nişte semne scrijelite pe ele m-au îndemnat să amân transformarea lor în proiectile pentru tras la ţintă în cutii goale de bere.
    Împreună cu V5 le-am curăţat, le-am scanat şi am ajuns la concluzia că sau sunt nişte însemne făcute de de către vreo grupare de aşa zişi satanişti sau sunt nişte ponduri “pentru oraşe” de acum circa 600 de ani. Ceea ce mă încurcă sunt runele cu care sunt scrise textele. Departe de mine să mă mai dau mare în ale numismaticii şi cu atât mai puţin în ale metrologiei antice şi medievale. Mi-a ajuns odată, când am greşit destul de rău, nu din rea voinţă ci pur şi simplu din neştiinţă.
    Piesele au formă de prismă hexagonală, cu muchiile superioare rotunjite, faţa inferioară fără nici un însemn, faţa superioară, ce pare placată cu o foiţă din alt metal, având un cerc perlat, un text runic iar în centru un semn. Textele şi semnul central diferă la cele două piese. Distantele dintre două laturi paralele sunt de 25, respectiv 24 mm. , Greutăţile, la fel, diferă, 58,2 grame şi 57,3 grame. Înălţimea prismelor este de 14 mm.
    Dar mai bine să vi le arăt.
    Pond pocal 58,2g; 25mm; gros-14mm - © C. Ionescu
    Pond floare 57,3g; 24mm; gros.-14mm - © C. Ionescu

    Sigur că am încercat să înţeleg ce reprezintă scrisul runic de pe ele, dar nu am ajuns la nici o concluzie, mai ales când am văzut că există zeci de alfabete runice, întrebuinţate chiar şi în secolul XV.
    Oricum nu pot să fie ponduri monetare, acestea au greutăţi mult mai mici, folosind la verificarea monedelor de aur şi argint. Singurele comparabile ar fi pondurile de oraşe, ce ajung după cum am văzut şi la 200 de grame. Ceea ce le diferenţiază de pondurile de pe siturile specializate este faptul că toate pondurile prezentate acolo au imaginile în relief, pe când acestea sunt îngropate. După mine explicaţia ar fi că sunt de fapt nişte matriţe cu care se băteau pondurile. Dar ce reprezintă ele, de către ce oraş au fost emise şi în ce perioadă, nu am reuşit să aflu.
    Textele, încercare de transcriere - © Cornelius Ionescu
    Tante Fifi e dusă bine după doctoratele ei prin cine ştie ce străinătăţuri, iar pe Atoate-Ştiutorul Internet nu am găsit nimic similar. Dar mă gândesc că s-ar putea să existe pe aici pe undeva unii colecţionari cu nişte cunoştinţe numismatice care să le permită identificarea. Sau măcar să-mi dea o idee pe unde să mai sap, căci altfel V5 o să mă zgârie de tot cu ghiarele lui de vulpoiaş Atoate-Întrebător.
    Iar dacă apăsaţi de două ori pe imagini, le puteţi vedea la 600 dpi.

44. Fulgerul globular

10 noiembrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
44. Fulgerul globular

    Ploaie puternică în Cosoneşti. Apa stă să-şi iasă din matcă. Şi să mai scoată din pământuri ceva cosoni, brăţări, cuie, aplice, fibule, săbii şi umbouri de scut, căci numai atât a mai rămas din frumoasele scuturi eliptice sau rotunde cu care se mândreau toţi dacii. Unii le cumpărau de la negustorii greci ce veneau cu carele tocmai de la Tomis, Calatis, Istria sau Olbia. Toţi voiau scuturi cu fiare nemaivăzute, cu umboul din fier acoperit cu argint sau chiar cu aur. Era ştiut că romanii căscau gura la figurile de pe scuturi şi uitau să se mai apere de suliţele celor ce îi ţinteau.
    Furtuna venea dinspre Munţii Retezatului, trecând şi ea tot pe Drumul Drepţilor, de la Pui, peste Fizeşti, cu o pauză în Poiana Ponoriciului, unde se învârtea până prindea din nou viteză, trecea ca un zmeu mare şi negru peste Poiana Omului, alungând turmele de oi cu măgari cu tot, trăznind în stânga şi în dreapta culmii pe care trecea vechiul drum bătut de mii de ani. Apoi se lăsa mai jos, ajutată de Despicătoarele ce făceau ravagii prin pădurile Grădiştei. Parcă dusă de Apă sau poate chiar condusă de ea, se lăsa spre Valea Rea, Blidaru şi Cosoneşti.
    Vulpi îşi adusese pe Vulpa şi cei şase vulpişori din tranşa a şasea de când se luaseră, aici la Villa Cosonaria, la etaj, să nu-i ajungă apa, tot era liber acolo, Fifi fiind plecată pe undeva prin lume să-şi mai dea un doctorat pe acolo pe unde cosonii aveau un preţ bun, căci pe aici începuseră şi ei să se devalorizeze, ca toate celelalte. Vulpa îşi luase sub coada aia mare a ei şi pe puişorii galbeni ai găinii roşii de Rhode Island care, zgribulită şi udă stătea mai mult pe lângă Vulpi, care o lingea şi el pe pene, când nu-l vedea Vulpa. V5 îşi închisese calculatorul şi se uita pe fereastră la urgie. Eu pufăiam dintr-o e-pipă, căci de fumat m-am lăsat de 10 ani gândindu-mă cu grijă dacă nu cumva s-o descloci găina acum, dacă a prins-o furtuna. Cine o mai avea grijă de ăştia mici? Vulpa? Hm … O s-o vedem şi pe asta!
    Nu ca toate celelalte - © Cornelius Ionescu
    Un trăznet din acela multiplu, din care mulţi rămân câteodată surzi, a ţâşnit în capul Faeragului. Parcă nu se mai termina. Abia ce lovea pământul şi alt trăznet îi ţinea isonul. Pădurea ce creştea pe vârful altădată chel şi îndreptat de oameni să facă loc celor trei turnuri, palisadei şi barăcilor soldaţilor, a luat foc. Cu toată ploaia, flăcări de zece metri lingeau fagii de sus. De parcă toate astea n-ar fi fost de ajuns, un imens glob de foc de aproape doi metri diametru se ridică din mijlocul flăcărilor. Se ridica cu viteza unui balon cu aer cald, nici prea repede, nici prea încet. Cum ajunse la vreo treizeci de metri înălţime, începu să sfârâie, să scoată scântei şi să lase în urmă alte globuri mai mici. Acum toate sfârâiau, scoteau un fel de scântei galben-roşietice, şi ba se rdicau, ba coborau, parcă urmând o sinusoidă deasupra pădurii. Apoi începură să se împrăştie, încet, încet, de parcă erau duse de un vânt nu prea tare, cu toate că afară copacii se înclinau şi trozneau de la vijelie. Unul din globuri se opri în Poiana Primarului, săltă pe acolo de parcă era cuprins brusc de friguri, arse iarba şi frumoasele flori ce trebuie să fi fost pe acolo şi dispăru de parcă s-ar fi făcut din ce în ce mai mic dar mai fumegător. Un altul o luă pe Valea Făeragului în sus, atras de cine ştie ce mistere sau amintiri din viaţa intraglobulară. Două globuleţe, zic globuleţe deoarece unul nu avea mai mult de cincizeci de centimetri în diametru, iar celălalt, făcut parcă doar din resturile nebuloasei primordiale, vreo zece centimetri, o luară drept spre noi. Primul începu să ţopăie deasupra drumului ce ducea spre Cetăţuie, aşa cam la un meru, doi metri de pământ. Cel mic, parcă mai curios, se opri în faţa Villei şi o luă drept spre geamul la care stătea Vulpi5 cu botul căscat de admiraţie. Trecu prin geam fără să-l spargă şi se luă după V5. Înspăimântat, cine nu ar fi fost, înafară de mine, bineînţeles, V5 urcă scările la etaj, deschise geamul şi dacă n-ar fi fost Vulpi şi Vulpa să-l oprească, cred că ar fi încercat să zboare fără de aripi, doar prin puterea Voinţei. Îl traseră de coadă înapoi şi-l puseră şi pe el la adăpost, sub coada mare a Vulpei, lângă puişorii găinii. Aceasta se repezi la globul fulgerător şi dându-i câteva aripi ude îl aruncă pe fereastră. De necaz globul se sfărâmă imediat într-o ploaie de scântei ş cu un zgomot ca de cauciuc spart. Toată lumea era neatinsă cu excepţia găinii ce rămăsese fără pene pe aripi. Puişorii se uitau cu groază la ea, strângându-se sub coada Vulpei. Vulpi nu mai avea nici un chef s-o lingă pe pene, nu ştiu dece. V5 sări brusc de lângă Vulpa şi îmi spuse, stând evident în două labe.
    - Ai văzut Tati cum l-am dat afară?
    - Am văzut, cum să nu văd.
    De afară se auzeau tot felul de pocnituri, mai slabe sau mai puternice, după cum erau şi globurile. Între Vârful Făeragului şi Cetăţuie parcă erau artificiile de anul Nou. De sus se mai auzeau şi vuietele Trovanţilor ce se simţeau deranjaţi de globuri. Parcă erau alte lumi, ce măsurau timpul cu totul altfel decât noi. Ca în Ţara Minunilor.