21. Alu Zgârcea se însoară

28 iunie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
21. Alu Zgârcea se însoară

Sus, la Vila Vacilor, cum îi spune cu duioşie Vasilca, acolo unde, pe dreapta cum urci la Cetatea Cosoneştiului, în spate îşi făcuseră ţiganii lui Amăsii o colibuţă ce ajunse cunoscută pe toate agenţiile de turism, de-i zic acum Şura Ţiganilor, e zarvă mare. Alu Zgârcea, băiatul lui Alu Zgârcea a împlinit paisprezece ani. Chestia e că Alu Zgârcea, tatăl lui Alu Zgârcea a plecat demult de pe meleagurile astea mioritice şi s-a dus, unii zic că în Italia, alţii că în Spania, alţii că dacă nu l-a văzut nimeni de cinci ani, s-o fi dus pe cea lume, să-l ajute pe Scaraoţchi să învârte smoala în cazan. Nu-i vorbă, că de când plecă ta-su, el era singur, mă-sa se dusese şi ea unde a văzut cu ochii, se zicea că e cu unul cam cu douăzeci de ani mai başoldiu, dar dotat bine la teşcherea, de-şi făcuse două palate cu paişpe turle fiecare dar cu o scară de doar o jumătate de metru lăţime, cică să n-aibă loc hoţii de ţigani, ăia graşi şi cu mustaţa pe după urechi. Dar nu se gândi că o să-i crească şi lui burta şi n-o să mai poată urca. Aşa că el stătea în curte, pe balconul de la parter, iar mă-sa lu’ Alu Zgârcea la etaj, cam cu burta la gură aşa un pic şi ea.
De Alu Zgârcea avu grijă Amăsii, îl luă cu el când veni vremea cosonilor la dom Camion şi la Vasilca. Şi Alu Zgârcea nu numai că avea o mână de aur, dar şi pe ce punea mâna se transforma în aur. Aşa era el. De bani nu aveau ei nevoie. Dar Amăsii, om prevăzător, se gândi să-l însoare, doar era flăcău acum. Se duse prin Orăştie, acolo pe lângă piaţă şi iscodi ţigănimea ce se învârtea pe acolo. Unde ar fi fost un loc mai bun să le afle pe toate? Acolo, unde veneau ţigani de prin toate satele, de la Alba pân’ la Deva. Nu că pe acolo, peste Canalul Morii ar fi stat şi bulibaşa hăla mare, dar acolo era vânzoleala mare, se schimbau autobuzele şi euroii. Din pod şi pân’ la fosta mare prăvălie a lui Vulcu cu de toate, despre care se spunea că era locul de unde-şi cumpărau cei din toate satele din jurul Orăştiei de la maşini de cosit până la cuie, locul era plin de ţigani. Dar ţigani cu treabă, nu din aceia pe care-i caută poliţia pentru nu ştiu ce fel de portofele, boarfe sau maşini întoarse pe dos. Şi se învârti Amăsii aşa fro opt ore, intrând în vorbă, întrebând, dând din cap şi din mâinile alea mari. Cum ridica el o mână, se făcea loc să treacă şi un autobuz. Pe seară traversă Canalul şi o luă pe strada aia lungă, pe care nu vedeai decât copii tuciurii şi desculţi şi femei cu burta la gură, de te întrebai cum or fi ajuns aşa, că bărbaţi ioc. Erau şi ei plecaţi prin străinătăţi, să înmulţească banii. Veneau acasă, mai făceau un copil, mai turnau un etaj la palat şi plecau înapoi. Era treabă multă.
Văzu pe stânga cum te duci o crâşmă mai curată şi intră. Lumea se ridică şi-i făcu loc, să-şi aleagă el ce masă voia. Se aşeză mai lângă geam, să vadă şi cine trece şi cine intră. Veni şeful crâşmei, şterse masa cu şorţul şi spuse „- Ce ordonaţi să vă aducem?” „- Apă, da plată şi dă Evian să fie” „ „Să trăiţi, imediat” În zece minute două butelci de juma, din alea cu trei munţi din Alpi desenaţi pe etichetă şi ambalate de Danone se lăfăiau într-o căldare cu ghiaţă pusă la îndemână. „- Mai adu” spuse blând Amăsii. Îi mai aduseră o duzină şi luară cei doi morţi goi. Îşi scoase un prosop din buzunarul de la spate, se şterse pe frunte şi la subţiori, după care îl puse la uscat pe spătarul scaunului de alături. Tuşi. Cei din jur, care-i lăsaseră nişte mese libere prin jur, tuşiră şi ei timid. După o oră intrară doi. Unul alb şi blond, altul mic şi aproape negru. Stătură în picioare, lângă uşă, uitându-se ţintă la Amăsii. În sfârşit se făcu şi el că abia acu îi văzu şi făcu doar „- Hmmm”. „- Săru-mâna barosane” făcură amândoi. „- Ne trimise Terinte, bulibaşa hăl mare al nostru, să-ţi spunem că hare două feti mari de măritat” „- Şi ce să fac eu cu două? Voi aţi auzit de copchilul mieu Alu Zgârcia? Zi baragladină, ce-mi fonfăni mie pe la mustaţă cu halea două feti mari ali lui Terinte? Şi dă unde ştiu eu că-s aşa mari? Şi ce să fac cu două? Io am fumeie, o am şi pă sor-sa, ce să mai fac cu alta? Şi câţi ani au de-s aşa mari?” „ – Ha mai mare are nouă, da ha mai mică are opt, e tocmai bună.” „- Şi zestre, ce zestre au?” „- Ne-a spus că-ţi dă douăzăci. Douăzăci de kile de coşoni.” „- Douăzăci de kile? Numa atât? Păi el stă pă o sută dă kile şi îi dă lu Alu Zgârcia doar douăzăci? Ce, io nu ştiu? Io nu sunt dă aici din Oraş? Unde-s bă fetele?” „ – Acasă, cu măsa, că doar n-or flenduri pă gârlă. Te aşteaptă cu Alu Zgârcea, să faceţi condiţiili” „- Să facem condiţiile? Păi moşu hăsta e tâmp rău. Ia duceţi-vă voi la el şi să-i comunicaţi aşa: Comunicat: Să vină el, adică baragladina aia dă Pantilimon, cu cincizăci dă kile dă coşoni, mâine, la noi la Coşoneşti sus la Şura Ţiganilor. Şi să aducă şi fetile. O să vadă ia Veta, nevastă-mea cât dă mari sunt ele. Să vină şi nevastă-sa, să n-avem vorbe. D-ăla de făcut poze avem noi.” „ – Hamândouă fetile, barosane?” „- Bă, voi n-auzirăţi bine, au ce? Io am plecat” Aruncă un coson spre crâşmar, care-l prinse aşa cum numai Rică Răducanu mai prindea. Şi se duse.

A doua zi Alu Zgârcea, fiul lui Alu Zgârcea, ia-l de unde nu-i. Îl căutară, dar nimic. Aşteptau ţiganii din Oraş, dar mirele nicăieri. Era la mine. Plângea de nu-l mai puteai opri. N-avea el treabă cu însuratul. Şi ce să facă cu fetele alea? El avea treabă la atelier, acolo îi plăcea să stea. Să ciocănească metalul, să-l încovrige, să-l bată iar. Când vedea metalul roşu-alb abia scos din foc, îl mânca ceva pe şira spinării, creierul îi fierbea parcă, mâinile parcă i se mişcau singure de ieşeau minunile alea din ele. Nu înţelegea nici el, nici cei din jur, nici chiar nen-su Amăsii.
Vedeam că vechile obiceiuri ţigăneşti nu se pierd aşa uşor. Muierea, tot un animal acolo, pe lângă casa omului. Bună să facă mâncare şi copii. Ce să facă altceva, doar e muiere. Şi ce, parcă doar ţiganii gândesc aşa? Toţi nespălaţii pe creier, indiferent ce şcoală au, se pot lăuda cum îi ascultă pe ei nevestele, cum îi privesc ca pe nişte mici zei. Trebuie să fie şi fete, să fie tinere, cât mai tinere şi să ţină la bătaie, că de ştie ea de ce o bate bărbatul, sau măcar aşa, pentru orice eventualitate. Au zece ani, ba şi opt, la ţigani e foarte bine, că înseamnă că nu s-a jucat încă decât cu păpuşile. Fetiţele privesc asta ca pe o fatalitate, ba chiar sunt mândre de obicei, că aşa le-a spus mama lor, aşa au făcut şi ele şi aşa o să facă şi fiicele fiicelor lor. Geaba vine o madamă de la Bruxelles, sau de unde o veni şi se face că se miră şi se înfoaie. Bulibaşii se jură că e doar o logodnă acolo, că stau separat şi că până la optâşpe ani nimic. Toţi ţiganii se prăpădesc de râs când aud aşa ceva.

Nu mă mira că Alu Zgârcea, fiul lui Alu Zgârcea, a venit la mine. Eram nu numai „ca şi” primar al Cosoneştiului, dar nu ştiu exact de ce, lumea mi privea de parcă eu aş fi inventat Cosoneştiul. Poftim situaţie! Timpul trecea, începuseră să se audă nelipsitele manele de la limuzinele ţigăneşti ce veneau de la Oraş. În Cosoneşti era de obicei o linişte aproape totală, doar bătăile ciocanelor dinspre Cetate se auzeau, dar acesta era specificul locului, nu deranja pe nimeni. Nici chiar pe Fifi cea atotştiutoare, nici pe Vulpi, nici pe familia lui cea numeroasă, nici pe cei ce mai veneau pe la vilele din jur. Cât despre Vasilca şi Dom Camion, ei nu ar mai fi putut să stea nici în picioare nici culcaţi de n-ar fi auzit bătaia lor. Pentru ei era ca bătaia clopotelor ce se aud pe la mânăstiri. Şi deoarece episcopul de la Deva întârzia cu firmanul de popă pentru Dom Camion, se pare că şi pe acolo ajunsese ANAF-ul sau poate chiar şi alte iniţiale, de nu le mai ştia nimeni rostul, nici el nu se grăbea cu ridicatul bisericii. Parcă era mai bine fără, ce atâtea obligaţii, cu toate înlesnirile pe care le dădea guvernul central. Şi se opriră şi manelele şi clacsoanele alea de speriau copiii şi animalele de prin poiene. Coloana se oprise aici, în faţa Villei Cosonaria. Ţiganii de frunte din Oraş se dară jos din limuzine, le dădură jos şi pe fetiţe. Ele se uitau cu frică la noi toţi şi mai cu frică îl căutau cu privirea pe cel ce se ascunsese tocmai în cămară. Ce jivină o mai fii? Câte capete o avea? Oare vocea lui se sparge de toţi munţii, aşa cum le spusese Didina, ghicitoarea din Oraş? Mai cu sila, de nevoie în tot cazul, adus de Amăsii cu o mână cât o lopată, apăru şi Alu Zgârcea, fiul lui Alu Zgârcea . Părea mai mic decât era, mai sfrijit şi făr’ de apărare în faţa soartei nemiloase. Fetele îl văzură, un zâmbet cât o lună le apăru pe faţă, el se smulse cu o putere neaşteptată din laba lui Amăsii şi ridicând mâinile în sus se repezi la fetiţe. Toţi trei se îmbrăţişau de nu mai terminau, pupându-se spre stupefacţia tuturor ţiganilor. „- Alu, Alu, tu eşti?” ţipau fetele. „ – Da Amare, da Amică” io sunt. Ce bine îmi pare că vă mai văd. Nu mai ştiam nimic de voi. Ce căutaţi voi acum aici? Nu cumva?” „- Da, Alu, noi suntem, ce ne facem?” „- Da … Ce ne facem?”




Amare şi un colţ din Amică. Ilustraţiune furnizată de domnul Cornel Airinei

Şi deodată Alu Zgârcea, fiul lui Alu Zgârcea parcă nu mai era Alu Zgârcea, fiul lui Alu Zgârcea. Îi spuse pe un ton autoritar, pe care nu şi-l recunoştea nici el, lui Amăsii, lui Amăsii Hăl bătrân „ – E atâta lume aici, care n-are ce face, doar ascultă schelălăiala asta de la difuzoare şi se gândesc ce chiolhan o să tragă. Spune-le mata să pună mai bine mână de la mână şi să ridice acolo sus în spatele Colibei Ţiganilor două căsuţe, una pentru fete şi una pentru mine, că acum sunt şi eu destul de mare, dacă ne dau voie Tanti Vasilca, dom Camion şi bineînţeles Dom Engineriu dacă dă autorizaţie de construcţie. Iar Mama Veta să lase fetele mele în pace!” adăugă Alu, mai tare, ca să fie înţeles şi de o babă surdă. „ –Da să fie aproape căsuţa noastră de a ta, Alu, să fie una lângă alta, să ne putem juca” se grăbi Amare.
„- Las’ că o să vă tot jucaţi voi, că acum aveţi cu ce” bodogăni Amăsii, străduindu-se să nu-l audă nimeni.
„ – Tată Amăsii, şi dacă tot se apucă de treabă, s-o termine până-n seară, că om fi şi noi obosiţi”. Amăsii, căruia Alu Zgârcea, fiul lui Alu Zgârcea îi spusese „tată”, se ţinu bine de un pom, să nu cadă în apă, apoi îşi reveni, îşi umflă bojocii şi spuse aşa cam tare de auziră şi morţii dacilor de pe culme „ – Hai, ce mai staţi, Ţigani din Cosoneşti şi din Oraş, uniţi-vă să le ridicăm copiilor căşile lor! Haideţi sus, acum!”. Şi se duseră toţi, dar chiar toţi, cu ţambalagii şi cu manelişti cu tot, să muncească la ”căşi”. Cum ar fi putut cineva să zică nu, sau să nu le dea autorizaţie? Eu? În nici un caz. „Căsuţe de piatră!” Hmmm … de piatră? De unde or lua piatră, acolo sus, lângă Cetate? Cred că e un obicei vechi, dacic mie-n sută să recuperezi materialele recuperabile. Daci din tot Cosoneştiul, uniţi-vă şi daţi câte o piatră!

Şi chiar de-a doua zi, după ce dormiră în căsuţele lor cele noi, cei trei foşti copii erau la treabă, în Colibă. Alu bătea cu barosul, Amare trăgea din foale de parcă asta ar fi făcut o viaţă întreagă iar Amică număra cosonii şi-i punea în fişicuri de 20. Iar când obosea Alu, Amare dădea aşa din mână odată, barosul bătea singur, foalele parcă erau puse în mişcare de o locomotivă Pacific iar Amică privea cum cosonii se învârtesc singuri în fişicuri de 20, cu marca “Cosoneşti” pe ele. Vai ce viaţă minunată la Cosoneşti în deal!

Comments (2)

1. Citind povestea, parcă văd toate personajele defilându-mi prin faţă… Scrieţi frumos.
   Comentariu by Peter — 28 iunie 2011 @ 18:57
   
2. Să mergeţi în ZONĂ, să vă convingeţi că totul este chiar aşa. Nu este nici o poveste. Îl puteţi întreba şi pe Vulpi. Sunt sigur că o să vă confirme totul, cuvânt cu cuvânt …
   Comentariu by Cornelius Ionescu — 28 iunie 2011 @ 20:04