vineri, 4 aprilie 2014

57. O gaură mai jos



11 aprilie 2012

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
57. O gaură mai jos


Ce să fac, asta este situaţiunea. Un titlu mai explicit nu am găsit. Este adevărat că îmi aduce aminte de alte bâjbâieli de care am avut parte pe când învăţam să călăresc. Toată lumea bâjbâie la început, dar pe urmă, vorba unei foarte vechi cunoştinţe întâmplătoare de la o coadă la gaz, « ca trenu’n gară ».
Acum de, găuri sunt multe pe lumea asta. Una mai aşa, alta mai altfel, lumea a căutat să le dea câte un nume care să le diferenţieze, că altfel toţi s-ar îmbulzi la prima găsită. Şi aşa au apărut Gaura Mare, Gaura Mică, Gaura Fetei, Gaura Neagră, Gaura cu Muscă, Gaura Miresei şi tot felul de altfel de găuri care de care mai ademenitoare. Aşa că speologii şi nu numai dânşii, au ce face. În această privinţă ZONA este parcă mai bogată decât alte ţinuturi. În special pe lângă culmea Vârtoapelor şi de prin Cioclovina până în Ponor, parcă se ţin găurile una lângă alta, să nu se piardă şi mai sunt şi legate între ele cu fir argintiu de apă rece şi cristalină. În tot masivul Şureanu sunt cunoscute acum circa 500 de peşteri, ceea ce duce la o primă aproximare a existenţei a cel puţin 2.000 de “găuri” mai mici şi mai mari. Asta e treaba cu găurile. Când crezi că le-ai cunoscut pe toate, atunci afli că mai sunt pe alături încă pe atâtea, mai interesante.
Coboram pe Valea Ponoriciului, o vale mult mai umblată decât s-ar părea la prima vedere. Găsisem o ocazie, un camion ce urca pe drumul de la Ohaba-Ponor, pe la exploatarea abandonată de alumină, pe serpentine uneori abrupte, pe deasupra Fundăturii Ponorului pe care o lăsa în dreapta, cu priveliştea de pe altă lume, pe lângă două case, una jos de tot în stânga spre Valea Ponoriciului, alta jos de tot în dreapta, ca apoi pe sub vârful Paltinul, să coboare la pârâul Ponorici pe care îl traversează şi urcă iar pe nişte serpentine relativ de curând tăiate în calcare, ca să ajungă în sfârşit pe drumul vechi de culme, Drumul Drepţilor, ce ajunge în Poiana Omului, la stâna de acolo, apoi să se întindă până tocmai pe Dealul Meleii şi încă şi încă mai departe, dacii or şti mai bine până unde. Am coborât din bena prea largă şi prea săltăreaţă a camionului la pârâu, unde prima mişcare a fost să ne aşezăm cu spatele sprijinit de rucsaci, să ne odihnim, să ne treacă bălăngăneala din creier şi să întocmim inventarul găurilor din pantaloni. Pantalonii aceia din doc verde pe care-i purtau pe atunci toţi oamenii ce umblau pe coclauri, fie ei turişti, ţărani, forestieri sau ciobani. Blugilor le-au mai trebuit aproape douăzeci de ani să ajungă şi ei pe munte. Dar acum sunt nedezlipiţi de pe fundul tuturor.
Odată recuperaţi, cusuţi şi adăpaţi am găsit un loc de pus cortul, adică nici prea aproape de apă, nici de pădure, adică taman în potecă. De unde să ştim noi că pe aici treceau oamenii cu oile, cu măgarii lor, cu câinii cei mari dar liniştiţi, iar noaptea de aici se adăpau toţi urşii şi toate vulpile riverane? Dar am învăţat destul de repede. O zi şi o noapte ne-au ajuns să ne hotărîm să mutăm totuşi cortul un pic mai la vale şi un pic mai sus. Aici, măcar ziua era linişte. Noaptea, ca peste tot în Zonă. Ochi sticloşi ne urmăreau fiece mişcare. Iar dacă mai tăceam şi noi un timp, umbre se apropiau de focul nostru, fără nici o frică. Iar dacă le intindeam o bucată de pâine, veneau, o luau cu atenţie şi cu delicateţe, dar tot timpul cu ochii aceia omeneşti pe noi. Era o familie de vulpi. Tatăl, mama şi şase copilaşi. Aveau locuinţa sus pe culme, lângă Val, într-o îngrămădire de stânci ce nu ştiu nici acum dacă este naturală, Vârful lui Vârfete, un nume cam stupid, cine ştie ce istorie o avea şi el. Nu aveam de unde să ştiu că eram în faţa lui Vulpu, cel fără de vârstă, vulpoiul cel şiret ce se juca cu timpul cum se joacă un copil cu pietricelele. Am făcut o vizită protocolară până la cătunul Ponoriciului, de fapt trei case bătrâne, aparent părăsite, ce-şi aşteaptă noii locatari, căci cei vechi s-au dus să se odihnească sus pe tăpşan, la umbră, lângă intrarea aproape neştiută a avenului Ponorici. Locul este împrejmuit bine, să nu cadă vacile şi mai ales boii în groapa ce pare fără de fund. Locul dintre case şi cruci pare şi el lucrat, dar nu de mână de om. Ţigle sparte ce pot să aibă o sută de ani sau poate chiar două mii, apar dintre brazdele ce par mai curând scurmate de râmători decât săpate de oameni gospodari. Din brazde se ridică lujeri de cartofi şi tufe de ardei iuţi. Teribilă combinaţie. Probabil un Miciurin local o fi vrut să îi încrucişeze, dar operaţiunea a eşuat, marea distanţă intercontinentală dintre originile lor fiind o barieră de netrecut. Deocamdată. Un pic mai jos, acolo unde Pârâul Ponoriciului se dă cu capul de o stâncă, pe care a şi reuşit s-o ridice şi să treacă pe dedesubt, dăm pe jos de nişte pietre albe ce par scheletele unei caravane ce a încercat să străbată Drumul Drepţilor. Pun mâna pe ele, parcă ar fi creta de la şcoală. Moale, albă şi uniformă. Păi dacă aşa sunt stâncile pe aici, ce să mă ai mir că pâraiele îşi fac loc pe unde vor, pe dedesubt, pe deasupra, mâine se răzgândesc, o iau înapoi de parcă ar curge la deal, se aruncă pe urmă de la zeci de metri în interiorul pământului, în palate de calcar pe care nu le bănui când treci prin iarba deasă şi înaltă ce îmi acoperă imediat urmele paşilor. Vacile ce pasc iarba asta parcă sunt toate borţoase, pregătindu-se să nască aşa cam doi, trei viţei deodată. Să fie doar de la iarbă, sau şi de la mugetele de minotaur ce se aud noaptea atunci când plouă cu cisterna şi trăzneşte la fiece secundă?
Vulpu îmi arată drumul, pe o potecă ce doar el o găseşte, după cine ştie ce semne mistice, poate după acele trei patrate imbricate şi ţinute în frâu de o cruce fără de inimă, semne ce le poţi vedea scrijelite pe unele stânci. Oamenii spun că şi pe aici or fi jucat jidovii ţintar. Jidovii cei vechi, cei ce se jucau mai curând cu munţii decât cu pietricelele au dispărut de mult de pe aici, ultimii murind tocmai la Ardeu, de cealaltă parte a Mureşului.
Am înţeles că ne îndreptăm spre hruba ce se deschide sub Vârfete. De mult voiam să ajung acolo, se vede intrarea destul de bine de la distanţă, mascată totuşi de copaci înalţi şi de mărăcinişuri. După o oră de mers ajungem chiar la buza intrării. De aici drumul coboară brusc cam la 45 de grade. Intrarea e îngustă de trei metri dar înată, cam de zece şi trecerea se îngustează spre interiorul muntelui. Drumul pare blocat de zeci de trunchiuri de copaci căzute de-a-valma şi în diferite stadii de descompunere. Ciuperci mari cu pălăria galbenă dau o notă de culoare decorului drăcesc. Un vânt rece îţi taie tot avântul şi curiozitatea. Fac o pauză, cu spatele adăpostit de o stâncă. Vulpu stă şi el şi se uită la mine parcă măsurându-mă.
- He, face Vulpu.
- Ce e? Fac eu.
Capul începe să mă doară brusc. Îmi trece prin el o scânteie, urma unui gând străin.
- O gaură mai jos.
Ce-a fost asta? Nu e nimeni prin preajmă. Doar nu … Ba da. Vulpu este. De la el mi-a venit gândul. Acum s-a ridicat şi practic mă târăşte după el. Coborîm cam zece metri, dar nu prin peşteră ci pe panta muntelui, ţinându-mă de copaci. Vulpu nu se ţine de nimic, se pare că mersul în patru labe are avantaje incontestabile. E bine de reţinut. Cu pantalonii cam jegăriţi pe partea pe care un om normal ar sta pe scaun, ajungem la o mică platformă care aş jura că nu este tocmai naturală. Este deasupra unei stânci şi nici o potecă nu pare să treacă pe aici. Între două pietre mari şi albe se face un fel de canal, şlefuit de apele ce or fi trecut pe aici acum câteva milioane de ani. Am senzaţia că muntele este sfredelit în toate direcţiile de albiile succesive ale acestui acum pârâiaş cu nume simpatic Ponorici, ce rimează fantastic cu arici. Îmi trec prin cap tot felul de cuvinte. Pogonici, revista de demult, al cărui nume nu este altceva decât al băiatului ce mână vitele la arat dar şi al celui ce însoţeşte mireasa la biserică. Ce conexiuni ciudate, ce jocuri de cuvinte au dus la astfel de nume. Şi când mă mai gândesc că la nici 30 de kilometri de Sarajevo, în Bosnia ipoteticelor piramide există un loc asemănător şi cu acelaş nume … Mai bine să nu mă mai gândesc.
Canalul, sau Gaura de Jos, cum mi s-a sugerat într-un mod atât de neobişnuit, era aproape orizontal, cu diametrul de aproape doi metri şi cu pardoseala plată, fără nici o denivelare. Contrastul era mare între cele două « găuri » suprapuse. Alte milioane de ani s-or fi scurs între naşterile lor. Sau poate mai puţin, după cum arătau pietrele albe de cretă de prin vale. Cine ştie? Mai ales că parcă văd pe jos urmele ce le-a lăsat o sanie prin zăpada împietrită.
Înaintăm în munte preţ de nu mai mult de 100 de metri. Se face o bifurcaţie. “Drumul“ principal coteşte brusc la stânga, tot cam la orizontală. În dreapta un alt drum este barat de o cădere de pietre mari, ce mă duc cu gândul la pietrle dărâmate din Vârful lui Vârfete, sub care cred că ne şi aflăm. Printre pietre, pe nisip se văd urme dese de vulpi. Vulpu se uită cu satisfacţie către mine. Este clar, cunoaşte de mult potecile subpământene. O luăm spre stânga totuşi, nu este întuneric, mţam obişnuit sau poate că vine chiar o lumină de undeva de sus şi de departe. Aşa e. Şi iarăşi am bănuiala că am mai trecut pe aici, dar pe deasupra, pe Valul de la Ciclovina, pe Troian cum îi spun sătenii. Lumina vine chiar din primul aven din dreapta când urci, după cele două castre din Poiana Mare. Avenul continuă în jos, unde parcă se aude un clipocit. Poate că este continuarea Pârâului Calienilor, cel care dispare într-o peşteră din valea cu stâna celor din Galaţi, nu Galaţiul de pe Dunăre ci satul de lângă Pui.
Drumul continuă şi iarăşi se vede o luminiţă. Luminiţa de la capătul tunelului, cea pe care ne-o promit toţi. O lumină verde face să strălucească ciudat drumul. Este verde de la vegetaţia ce se apleacă de sus spre fundul altei doline străpunse de apele de ploaie. Facem o pauză, ne aşezăm spate în spate, Vulpu şi cu mine. Căldura lui îmi dă siguranţă în lumea aceasta străină. Cred că şi el simte la fel.
- He, face Vulpu.
- Mde, fac şi eu. Ne ridicăm şi mai mergem. Cu mai multă atenţie, se vede iarăşi o luminiţă, dar este tare departe. Mă sprijin cu mâna de perete. Nu este chiar atât de neted pe cât mi se păruse la început. După vreo cincisprezece minute de mers încet, pe dreapta, sus se vede intrarea unei alte doline. Pe stânga peretele se îndepărtează brusc. Îmi aduc aminte că totuşi am la mine o lanternă mică, luată aşa, pentru orice eventualitate. Cum am putut să uit de ea? O aprind. Priveliştea este deconcertantă. Sala este semicirculară, cu stâlpi de calcar cruţaţi în stâncă. Cred că erau treizeci de stâlpi înalţi de vreo zece metri, cu diametrul de aproape doi metri. În dreapta, în mijlocul dolinei se ridica un con cu materialul căzut de sus. Dar era pietrificat ca şi maldărele de materiale pe care abia acum le desluşeam pe perimetrul sălii. Erau tot felul de obiecte, amestecate, statui, armuri, arme, scuturi, vase mari şi mici de metal, toate prinse într-un văl de calcar alb dar aproape transparent. Probabil că fuseseră puse pe un fel de rastele de lemn, care dispăruseră de mult. Brusc mi-am dat seama şi unde eram. Chiar sub “bastionul” care se face pe partea stângă cum urci pe Troian. Bastion al cărui rost era complet neclar acolo. Iar toate aceste obiecte fuseseră coborîte prin pâlnia din dolină. Vulpu se uita liniştit la mine cu un aer de Majestate. Se vede că ştia bine ce sunt. Memoria ancestrală îi spunea tot. M-am aplecat să văd mai bine. Şi mai ales, tentaţia fiind mare, am căutat să mişc din loc un obiect mai mic şi rotund. Imposibil. Parcă era crescut acolo. Parcă eram în subteranele unui muzeu, după un bombardament. Drumul continua. O arcadă cu motive geometrice pe margine marca un altfel de drum. Mai înalt şi mai larg. Nu am mai putut însă merge mai departe. Tavanul era surpat. Bucăţi mari de calcar fisurate şi acestea, dar acoperite de un văl de calcar alb semitransparent, ne opreau. De sub o astfel de stâncă ieşea o cască metalică. Mai departe nişte lănci lungi. M-am dat repede înapoi. Casca nu era goală. Mai fusese cineva pe aici? Sau poate era chiar unul din proprietari? Nu îmi dădeam seama, era destul de întuneric şi nici Vulpu nu voia să îmi mai spună ceva lămuritor. Nici că mai aveam vreun chef de mers mai departe. Nici îndemnurile pe care mi le făcusem singur dis-de-dimineaţă, nici prezenţa lui Vulpu nu îmi mai ajungea. Trebuia să ies imediat. Parcă o mulţime de suflete împietrite mă urmăreau cu privirile şi erau gata să iasă din stâncă. Şi nu păreau prietenoase deloc. La început încet, apoi tot mai repede, privind cu teamă înapoi, am luat-o spre ieşire. Mă împiedicam în te miri ce, doar ştiam că podeaua este netedă. Parcă îmi punea cineva piedică sau şi mai rău, parcă nenumărate mâini se îndreptau după mine să mă tragă înapoi în munte. Iar Vulpu nu mai era nicăieri. Mă apucase panica. Panica ce a pus capăt multor explorări, poate mai interesante. Am alunecat, n-aş putea să spun exact ce s-a întâmplat. Abia am reuşit să întind mâinile înainte. Parcă mă ţinea ceva de gât. Un urlet ca de fiară se porni zguduind pereţii cu ecouri suprapuse.
- Heeeeee Heeeeee Heeeeee …
- Heeeeee Heeeeee Heeeeee …
Cu ultimile puteri mă ridicai şi ajunsei la intrare. Vulpu stătea în picioare, cu blana ca de arici şi cu un rânjet demn de un extraterestru antropofag. Brusc m-am liniştit. Vulpu la fel. Voiam să mă îndepărtez cât mai repede de « Gaura de Jos ». Să cobor nu aş fi putut decât cu o scară de frânghie, aşa că, am urcat după metoda brevetată de zeci de mii de ani de patrupede. Am reuşit să-mi năclăiesc şi genunchii, nu numai fundul pantalonilor. Am ajuns la « Gaura de Sus », neprietenoasă la vedere, dar cînd mă gândeam cum a fost « Gaura de Jos », păi îmi venea s-o iau în braţe. Dar, cum nu era posibil, am luat-o aşa, lipa-lipa după Vulpu până jos la pârâu, acolo unde dispărea sub stâncă. Doi excursionişti se spălau pe picioare acolo de unde iau apă cei ce campează pe aici.
- Vai ce seamănă căţelul dumneavoastră cu o vulpe. Pot să-l mângâi puţin ?
- Puteţi să-i faceţi ce doriţi, domnişoară.
S-a apropiat şi a dat să-l mângâie. Vulpu şi-a luat înfăţişarea extraterestră şi a rânjit diabolic. Fata s-a dat înapoi, de era să-mi cadă în braţe. Şi nici n-am fost pe fază, eram într-un picior, tocmai îmi scoteam pantalonii să îi spăl.
Era să leşine. Dar şi-a revenit repede, se pare că mai văzuse chiloţi bărbăteşti, măcar pe frânghie la ta-su acasă. Au plecat repede bodogănind, nu ştiu încotro şi nici nu mă interesa. În două ore eram gata uscaţi. Uscaţi pentrucă şi Vulpu profitase şi se băgase în scăldătoare. Bine că nu ne-a văzut vreun cioban. Am ajuns la cort, curaţi şi fercheşi, parcă atunci coborîsem din limuzină. Am tras un somn de cred că am speriat toţi urşii din ZONĂ. Eu în cort, Vulpu afară, dar cu coada înlăuntru, să nu răcească.
Am jurat să nu spun la nimeni cât de curajos am fost şi nici ce am văzut sau cred că am văzut. Dar mă mai întorc eu …


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu