30. Dacii, geţii, massageţii, Tomyris, Vulpos şi cu mine

25 iulie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
30. Dacii, geţii, massageţii, Tomyris, Vulpos şi cu mine

Căluţi massagetici cu patru capete şi cinci deochi - aplică © C.I.

O hărmălaie de nedescris la ora 6 dimineaţa în Cosoneşti. M-am trezit repede, am ieşit pe strada mare a comunei. Este dealtfel singura cărare-uliţă-stradă-şosea-căruţostradă, acoperită cu pietriş şi gropuţe. De sus veneau în fugă şi Vasilca şi Dom Camion, ţinându-se de mână ca doi îndrăgostiţi de cincizeci de ani. O asemenea gălăgie este demult interzisă, decând guvernul local cât şi cel central, dacă o mai exista pe undeva, au decretat Cosoneştiul ca localitate turistică de interes european.
În mijlocul drumului, toate vulpile din aşezare, stăteau în cerc şi-şi frângeau labele de atâta spaimă şi durere. În mijlocul lor, era aşternută în praf o arătare lungă, ciufulită bine, ca o vulpe anglicană după vânătoare de câini.
Vulpi veni la mine repede, spunând încet
- Dom Engineriu, ce ne facem? A apărut acum, ca să fie un sfert de ceas, băiatul ăsta, a spus doar că e trimis de regina Tomyris şi a şi leşinat.
Mă uit la „băiat”. Era un vulpoi bătrân, nu cred că mai avea nici trei-patru dinţi în bot, slab mort de nemâncare. Cred că avea nevoie urgentă de un tratament stomatologic la clinica Dr.Ario din Lungul Drum al Taberei. Acolo doamna doctor Dr.Ario ar fi reuşit să-i descleşteze botul acela lung şi să-i rezolve astfel putinţa alimentaţiei raţionale. Dar până atunci am rugat-o pe Vasilca să-i dea cu biberonul niscai lapte, aşa cum se dă la căţei şi dacă o putea, să îndese în el şi ceva brânză de vaci, dar musai fără sare. Poate că era mai bine să-l iau de coada aia fără peri şi să-l arunc în Apă.
Lăsându-l pe bătrânul vulpoi pe mâinile sigure ale Vasilcăi am intrat în casă şi am întrebat-o pe Fifi-cea-deşteaptă-atunci-când-nici-nu-te-aştepţi ce este cu regina asta Tomyris şi pre unde şade dânsa. Am aflat. Stătea în secolul VI îen, fiind regina massageţilor, o cracă din pomul mare al al traco-geto-dacilor, desprinsă nu demult, când au luat calea spre răsărit, în căutarea unor păşuni mai bogate pentru multele turme de oi şi vaci pe care le aveau. Au dus-o bine, s-au extins şi deasupra Caspicei, ba au ajuns şi la Perşi. Acolo însă, împăratul acestora de atunci, Cyrus a pus mâna pe Spargapises, fiul lui Tomyris şi l-a cam trimis pe malurile pietroase ale Styxului. Deloc mulţumită, regina Tomyris se duse şi le luă capetele la câţi perşi prinse, chiar şi pe al lui Cyrus, după care se întoarse în nordul Pontului Euxin. Aici îl puse pe Cyrus, de fapt doar capul lui, într-un bidon din acelea pentru aracet, de 62 de litri, în care se pune toamna varza. Mai turnă deasupra, atât cât putea cuprinde, sângele prizonierilor perşi, care săriră în sus de bucurie să satisfacă o dorinţă a împăratului lor, fie el şi defunct. Butoiul fu trimis apoi în valurile Pontului. Acestea fiind rezolvate, Tomyris cumpără zece corăbii şi se îndreptă spre locurile ei de baştină, spre Geţia. Ajunse într-o strânsură a ţărmului, nelocuită decât de câţiva pescari bărboşi, şi se instală acolo, unde înfiinţă oraşul Tomis. Fiind o femeie întreprinzătoare, primi în oraş şi greci şi geţi şi romani fugiţi din imperiu.

Cam asta se ştie, îmi spuse Fifi. Şi acum apare acest vulpoi beteag, mai mult mort decât viu. Vasilca îl întremă şi cu o duşcă de sulincă, îl băgă şi în Apa Grădiştei de-l ţesălă de nu mai rămase nimic pe el, ţi-era ruşine şi să te uiţi, parcă era o babă în pielea goală pe marginea Apei. Dom Camion îi dete o cârpă Vasilcăi, de i-o înnodă vulpoiului de gât şi de sub coadă, să arate şi el mai a animal. Arăta şi mai rău, probabil cam aşa arată Scaraoţki cu un şorţ în faţă, când îşi pregăteşte micul dejun din doi comunişti şi trei popi.

Îşi drese vreo jumătate de oră glasul lui cel piţigăiat, după care ne confirmă că tot ce-au spus istoricii este adevărat, dar ne povesti şi continuarea.
Cum că vulpile de pe acolo veniră şi ele, se stabiliră în falezele înalte, unde fură primite cu bucurie de regină şi de câinii comunitari. Recolta de şoareci şi de şobolani le asigura o viaţă tihnită. Şeful lor, pre numele cunoscut oamenilor, Vulpos, adică chiar el, acest vulpoi răpănos acum, ajunse în scurt timp mâna dreaptă a lui Tomyris. Dar, căci întotdeauna există acest enervant dar, grecii căutară ca orice greci, să bage zâzanie între massageţi şi vulpi. Aruncară otravă în marile subterane de sub Tomis, majoritatea vulpilor muriră, dar şi conducerea massagetă ce avea fântânile săpate până la subterane. Vulpile supravieţuitoare sunt alungate din cetate, înlocuite cu câini de vânătoare, iar conducerea cetăţii este preluată de greci.
Massageţii cu a lor Tomyris o iau după urmele vulpilor, spre apus, să ajungă în ZONĂ, punctul de sprijin al neamului lor. Mulţi mor pe drum prin pădurile dese ale actualului Bărăgan. Nu mai pot înainta şi se opresc la poalele munţilor, pe malul unui râu năbădăios, Buzaionul, pe al cărui afluenţi işi construiesc noile aşezări, numite Ţara Luanei, Luana fiind noul nume luat de Tomyris. Singur Vulpos pleacă mai departe spre apus. Ghinion. Traversând munţii cei înalţi, îl ajunge din urmă Ceaţa Albastră. După mult timp de orbecăială ajnge la un râu, unde cade lihnit. Pe urmă s-a trezit cu noi holbându-ne la el şi a leşinat din nou, de fapt cred că a făcut pe mortul, aşa cum fac vulpoii la ananghie.

Asta ne-a spus acea jigodie bătrână şi bolnavă, năpârlită şi fără dinţi, ce se pretindea sfetnicul lui Tomyris. Şi noi ce să facem acum? Iar îmi părea rău că nu l-am luat de chestia aia de deasupra fundului, el zicea că este coada şi nu l-am aruncat în Apă.

Cocoşul massagetic al lui Vulpos © C.I.

Vulpi îmi spune că el trebuie să fie, întradevăr. A mai auzit de la bătrânii lui de massageţi, de Tomyris, dar chiar să ajungă Vulpos chiar aici, ieşind din Ceaţă? Spune că s-ar putea ca eu şi V5 să fi dereglat ceva la ceaţa asta, atunci când ne prinsese pe Faerag. Că dece tuşea Cotoroanţa?
Ei asta e, acum noi suntem de vină că apăru Vulpos pe aici. Poftim situaţie. Poate că e doar un vulpoi bătrân, alungat de vreo familie prea numeroasă, ce nu-şi permitea să-l mai întreţină. Şi speră şi el să îl adopte careva cât de cât, să-i dea şi lui ceva lapte, brânză şi osânză.
Nu, nu puteam ţine arătarea asta pe lângă noi. Şi ce voia, totuşi? L-am întrebat. Voia nici mai mult nici mai puţin s-o ajutăm pe Luana şi pe toţi ai ei să vină aici în Dacia. Bine, dar aici este şi nu este Dacia. A rămas pe gânduri, uitându-se la fiecare din noi, parcă cerând un fir de păr de care să se agaţe. Dom Camion a zis că deocamdată ar fi bine să vină cu el sus la Coliba Ţiganilor, poate acolo să stea mai în spate, pe la coteţele de găini, să-şi facă singur o vizuină, să-i mai ea lumea ceva să mănânce, să se întremeze şi la cap, căci pare deranjat rău de tot. Şi om mai vedea.
Aşa am făcut. O lună bună a trăit fără să facă nimic, doar uitându-se fix ba la găini, ba la ce munceau ţiganii. După o lună a început încet, încet să se facă util. Deschidea şi închidea uşa de la coteţul găinilor, le dădea de mâncare dimineaţa şi după-amiaza, avea grijă de puii care se rătăceau, îi aducea în gură înapoi la cloşti. Cocoşul nu-l mai speria sărind cu ghiarele, aşa cum făcuse la început, ba îl chema şi pe el să mănânce grăunţe sau chiar câte un viermişor mai fraged. Prietenie mare. Vulpos rămânea totuşi apatic, făcea totul doar aşa ca să nu stea degeaba. Până într-o zi, când tot urmărindu-i pe Alu şi ale lui două fete, când lucrau în atelier, nu mai putu sta aşa şi puse laba pe un ciocan mai mic şi pe o tinichea şi într-un minut scoase o frumuseţe de broşă massagetă, de tip scitic cum spun marii noştri învăţaţi. Toată lumea o învârtea şi pe faţă şi pe spate şi nu-i venea nimănui să creadă că javra asta împuţită o făcuse.
Să nu fim prea răi acum. De atâta mâncare şi viaţă liniştită îi trecuse şi stresul drumului prin ceaţă, îi crescuse şi părul, chiar şi pe coadă, nu mai purta nici şervetul acela caraghios. Şi ochii i se făcuseră mai vioi, nici n-ai fi zis că are cam 2.600 de ani. Arăta cam de 2.400. Amică îl cam călărea, iar spatele i se lăsa în jos încă. Suporta însă orice din partea ei. Dom Camion îl chema seara pe prispă la el şi mai beau aşa, împreună câte o sulincă de-aia tare. Dar doar câte una mică. Altfel riscau amândoi câte un făcăleţ peste coadă de la Vasilca.
Ce facem cu regina Tomyris-Luana şi cu massageţii ei? Dar cum să ajungem la ei? Ne despărţeau nu numai câteva sute de kilometri, ci mult mai mult, cei 2.600 de ani. Şi dacă Vulpos minţea ca o vulpe de pe vremuri?
Cred că am găsit totuşi o soluţie. Să-l facem deocamdată pe Vulpos navetă. Navetă? Cum adică? Alea merg pe Staţia Spaţială, nu în Ţara Luanei. Şi totuşi merită să încercăm. Îl putem trimite aşa cum a venit, spre Ţara Luanei, să discute acolo cu Tomyris, să-i povestească ce mai e pe aici, cum o ducem cu guvernul central, cu Chioru, cu Blonda şi cu Piticu, iar dacă-i convine, atunci cu dragă inimă îi primim aici. Aşa cum a găsit până şi Napoleon un lot de pământ dacic, dece nu ar găsi şi regina Tomyris a Massageţilor unul?
V5 mă trage de mânecă cu laba.
- Ce s-a întâmplat?
- Tati, ia uite acolo, pe Valea Faeragului, iar vine.
Venea iar, întradevăr. Era Ceaţa Albastră. Nu era timp de pierdut.
- Vulpos, fugi te rog până pe Valea Faeragului, cred că am găsit o soluţie şi pentru regina Tomyris.
- Oh ce buni sunteţi toţi de pe aici. Am fugit
Şi a fugit. Ceaţa se lăsa încet. Nu se mai vedea nici urmă de Faerag. Nici de Vulpos.
Îl aşteptăm. Şi pe el şi pe Regină. Şi pe toţi massageţii.

Comments (1)

1. Chiar îmi pare rău că n-am şi eu o Vulpi lângă mine, să-mi mai spună de una, de alta, cum era prin ’75-’77, să-mi dea ceva idei, că peste arhive s-a lăsat ceaţa aia albastră…
   Comentariu by Peter — 25 iulie 2011 @ 19:48