25. Amăsii, fierul dacic şi sulinca

13 iulie 2011

25. Amăsii, fierul dacic şi sulinca

Iar se aducea fier la Coliba Ţiganilor, acolo în spatele Vilei Vacilor, de din sus de Cosoneştii de peste apă, spre Cetate. Băieţii, vreau să spun, ţiganii lui Amăsii munceau de zor acolo. Unii cu foalele, alţii cu ciocanele, cu cleştii cei lungi cu care băgau fiarele în cuptor, cu baroasele cele mari de care puteai să spui că sunt presele hidraulice de la IMGB, unde lucrau pe vremuri ăia de voiau să facă ordine, odihnească-se ei în nelinişte, cu toate neamurile lor şi astăzi şi mâine şi poimâine şi cât or mai fi zile.
Şi ieşeau din mâinile lor cele noduroase care, care cu patru roţi, pe care le vindeau şi la Buda şi la Viana, ba acum şi la Berlin. Făceau şi cercuri de butoaie, căci dacii de pe aici nu mai erau mulţumiţi de cercurile de nuiele cu care-i obişnuiseră bătrânii lor. Făceau şi osii şi boghiuri pentru toate mocăniţele din ţară, din Austria, Spania şi din Argentina. Dar la toate astea trebuiau fier. Aduceau ei de la toate măgăoaiele care nu foloseau la nimic, de la toate „combinatele” ce doar combinaţii păguboase au fost, de la Hunedoara, Călan, de la Cugir unde toate maşinile de cusut fuseseră casate, că nu mai aveau muniţii. După ce făcură o ţigănească şi dreaptă curăţenie prin jur, Vulpi se duse la Dom Camion şi îi spuse că ştie el nişte locuri de unde se pot scoate vagoane de fier în fiece lună. Merseră ei împreună prin toţi munţii din jur de le arătă Vulpi grămezile de „lupe” de fier, cu zecile de tone în fiece loc, urme ale muncii de sute de ani ale făurarilor de altădată. Erau bucăţi de 10-12 kilograme, dar în unele locuri ajungeau la 40 de kilograme. Erau însă preţioase nu pentru cantitate cât pentru calitate. Puritatea ajngea la 99-99,3 % fier. De sus de pe creastă din Meleia, din Tâmpu, din Dosul Vârtoapelor, de la Sub Cununi, din Dealul Strâmbu, din Bătrâna, se puteau aduce zecile de tone de fier pur. Dar ce să mai vorbim de cele care erau puţin mai sus de incinta sacră de la Sarmisegetuza Regia, de pe terasa VIII şi de prin Căprăreaţa, locul unde se făceau safariurile de brăţări dacice.
Când i-am auzit vorbind, mi s-a ridicat chelia în sus. Asta ne mai trebuia, să fim alergaţi prin munţi că am luat nişte bolovani de fier? Dar noroc cu documentaţia. Iată ce ne spunea domnul arheolog napoc Ioan Glodariu, într-un interviu dat revistei de largă citire naţională „Formula As”

In primavara lui 1971, la corhanitul bustenilor din exploatarea forestiera de pe versantul de sud al Piciorului Muncelului, pe care se afla Sarmizegetusa, si la est de incinta sacra, s-au descoperit unelte dacice de prelucrare a fierului. Aceasta descoperire intamplatoare a determinat inceperea sapaturilor in acel punct, cunoscut sub numele de Caprareata. Adica, exact acolo unde, 30 de ani mai tarziu, se gaseau celebrele bratari. Noi am identificat un mare atelier cu unelte de fier, produse in curs de prelucrare si produse finite, precum si cca 1.000 kg de fier in lupe, un fel de “paini” de fier. In Antichitate, concentratia in minereul de fier era foarte mica. Si atunci, dacii, care stiau sa prelucreze fierul, faceau cuptoare de redus minereul chiar langa locul de exploatare, ca sa evite transportul la distante mari, si realizau aceste lupe. Langa un asemenea atelier am gasit peste o tona de fier sub forma de lupe. Dupa calculele noastre, in urma sapaturilor din zona cetatilor dacice am ridicat cam patru tone de fier (brut si unelte). O tona se afla la Muzeul National de Istorie a Transilvaniei din Cluj. Restul materialelor au fost preluate de Muzeul din Deva, de alte muzee sau a fost vandut ca fier vechi (si inca ce vechi!). Revenind la bratarile de aur, trebuie spus ca, din pacate, pe atunci nu eram dotati cu sensibilele detectoare de metal pe care le-au avut “cautatorii” mai noi, asa ca am trecut pe langa ascunzatoarea aurului fara sa o identificam.

Nonşalantă declaraţie. Aşa făceau şi ţăranii de la Sarmisegetiza romană, ce luau coloane, statui, monumente funerare şi le băgau în cuptoarele de făcut var. Şi încă ce var …

Ne-am liniştit. Totul era legal, aveam şi girul arheilor napoci. Dom Camion a vorbit cu nişte prieteni sau poate e-prieteni, ce-or fi fost dânşii, s-au strâns câţiva camionagii cu basculante de 10 tone fiecare şi într-o săptămână au curăţat munţii de lupele de fier cele nefolositoare, mai curând nefolosite. Acum aveau şi arheii loc să-şi facă gropiţele lor, nu mai erau nevoiţi să dea cu răngile „lupele” deoparte. Iar Amăsii şi cu şatra lui aveau material pentru încă un an, poate chiar trei.




Amăsii - Hăl Bătrân cu ultimele producţii. Ilustraţiunea sigur că este pusă la dispoziţiunea noastră şi a voastră de către domnul Cornel Airinei

Iar fierul dacic se va duce lângă cel care a mai fost luat de aici şi dus în fabrici şi uzine. Nimeni nu s-a mai uitat ce era prin fiarele alea. Doar Alu Zgârcea, băiatul lui Alu Zgârcea, cel ce lucra cu Amăsii, toată ziua căuta prin fiare, tria, punea deoparte, ce nu credeai c-ar fi p-acolo. Scuturi ca scuturi, dar platoşe sarmatice întregi, săbii de-alea curbe, dar şi drepte, fiare de plug, scule, multe scule, ce le lua şi le punea direct în cui, să aibă cu ce lucra.

Iar Amăsii – Hăl Bătrân, era mulţumit. Scotea în fiece zi vase de diferite dimensiuni şi forme, ce nu mai văzuse nici Bizanţul, darămite Istanbulul. Ibrice, căni, căniţe, cu şi fără coadă, cu şi fără toartă, printre care trona ca o cadână câte o spirală din aceea originală, găurită pe dinlăuntru, ca să poată curge prin maţele ei nobile lichidul înnebunitor al zeilor, vestita sulincă, sulinca de Cosoneşti, patentată şi la UE, căci denumirile de palincă şi horincă fuseseră demult rezervate de alţi bărboşi şi mustăcioşi.